Îi vedem zilnic şi ne-am obişnuit să-i evităm din instinct, de parcă ar fi un stâlp sau o gură de canal.

Uneori, atunci când îi zărim ne facem şi o cruce, şi ne întrebăm speriaţi ce-ar fi dacă ne va lovi o nenorocire şi le vom împărtăşi soarta. Dacă am ajunge şomeri şi nu vom mai avea posibilitatea de a ne plăti nemiloasele rate. Iar apoi, să ajungem şi noi ca ei, pe drumuri… Apoi ne aruncăm în rutina corvoadei zilnice a mizeriei vieţii şi-i uităm.
Pentru statul român oamenii străzii există numai pe hârtie sau în memoria computerelor. În evidenţa instituţiilor de medicină legală, sau a cimitirelor pentru oamenii nimănui. În rest ei nu înseamnă nimic. Nimeni nu face nimic să- i ajute, centrele de noapte fiind doar picături într- un ocean de disperare şi amărăciune. Când eşti un om al străzii, cel mai devastator este frigul. Frigul iernii şi cel din sufletele semenilor pentru care exişti doar atunci când te ocolesc pe stradă ori zăresc cu coada ochiului un titlu de ziar: boschetar găsit îngheţat. Când fac bancuri pe seama sărăciei şi durerii tale. Ori îţi reproşează că puţi căci pentru tine o baie înseamnă pneumonie iar apoi moarte.
Nu ştiu câţi candidează anul acesta la preşedenţie. Poate or fi 11, poate 13 agitaţi care în aceste zile promit marea cu sarea. Doar pentru ei nu promite nimeni nimic. Eventual cei din staff- urile de campanie le mai aruncă câte- o brichetă ca să-şi încălzească mâinile îngheţate. Cum majoritatea nu au acte, nici nu pot vota, aşa că nu reprezintă nici un interes pentru agitaţii care mă fac să închid televizorul când aud hămăituri de campanie.
În plin secol XXI, lângă noi trăiesc oamenii care tremură îngheţaţi de frig şi rebegiţi de foame. Tră­iesc e prea mult spus. Supravieţuiesc într-o lume din ce în ce mai nebună şi mai insensibilă la durerea celui din jur. Sunt oameni care au avut cândva o familie sau nefericiţi care nu şi-au cunoscut niciodată părinţi iar la implinirea vârstei de 18 ani statul iubitor i- a scos la dârdâială-n stradă, obligându-i să recurgă la lucruri greu de imaginat pentru câteva ore de stat la căldură. Dar nouă nu ne pasă. Trăim din internet şi tembelizor, şi nu ne pasă de soarta copiilor care se vând flămânzi unor monştrii, pentru o noapte de stat la căldură. Nici de bătrâni care au picat în plasa gunoaielor care te lasă fără casă profitând de subtrefugiile oferite de nişte legi nenonorocite date de hoţi pentru hoţi, şi atâţia alţii… Este zguduitor să vedem atât de multe, mult prea multe destine care se târăsc frânte pe stradă. Şi la fel de cumplit este faptul că putem fi atât de indiferenţi la durerea care răbufneşte la tot pasul.
Având în vedere situaţia economică actuală, în care cuvântul magic este prăbuşirea tuturor valorilor în care am avut o susţinere cândva, la rapacitatea băncilor şi a portăreilor nemernici, oricare dintre noi ar putea ajunge în situaţia sărmanilor ce dârdâie în aceste clipe pe stradă. Să nu uităm asta, şi să încercăm să fim oameni atunci când ne ciocnim pe stradă de aceşti nefericiţi ai sorţii. Chiar dacă nu ne vine să credem, un gest de omenie costă atât de puţin…