Am cunoscut un tip a cărui maşină era de 53,897181 ori mai scumpă decât bolidul propietate personală botezat Furia Albă.
Credeţi că e mult?! Da de unde! Bine că prostimea a votat, apoi Nemirschi şi Pogea s-au şters liniştiţi la fund cu visele din campania electorală şi au dublat taxa auto imediat după ce au tras apa.
Altfel, ar fi fost de 81,25 ori mai bazată decât Furia Albă. Şi tot nu e mult! Dacă privesc în urmă, valora de 650 mai mult decât Garofiţa, o splendoare de limuzină Dacia fabricată în 77 pe care am iubit-o mult prea mult ca s-o păstrez, aşa că am dat-o la fier vechi. Cum pe Garofiţa am dat 100 de euro, este lesne de ghicit cât dăduse tataia pe limuzinoiul achiziţionat cu taxa auto care într-o zi va intra-n şezuta domnilor mai sus menţionaţi plătită. Dar aparenţele înşeală.
Cuprins de panică, o luase pe uleiul poveştilor despre criză. Mai că nu plângea că moare de foame, aşa că i-am recomandat să vândă maşina pe care a dat un purcoi de bani, şi să-şi cumpere porumb şi răchie, doar astea erau investiţiile recomandate din bătrâni pentru vremuri de restrişte financiară. S-a uitat la mine şi m-a întrebat: Bine, dar apoi ce să fac?!; pe un asemenea ton că mi- a venit să-i spun ,,Rabzi, că nu te-o făcut măta- n Q7 culoarea alb-cocalar’’.
Foaie verde de franciză, toată ziua criză-criză. Mai dă-o în măsa de criză. Pentru oamenii de rând, nimic nou. Săraci au fost, săraci sunt încă. Au avut bani în prima lună după ce s-au potcovit cu rata care le mănâncă juma de salariu, dar ce să-i faci dacă asta-i viaţa?! De unde nu-i nici Dumnezeu nu cere. Doar banca, drac tune-n portăreii lor nemiloşi, adevărate lepre înţolite-n ciocli! Vorbim cu teamă de sărăcie de parcă sturionii au ajuns pe cale de dispariţie fiindcă le devoram icrele la micul dejun. Urlăm că se scumpeşte gigacaloria şi n-om avea bani s-o plătim la iarnă. Nu-i bai. Ne descurcăm. Cum?! Cumpăraţi sobe şi scoateţi burlanele pe geam, fraţi români! Astfel puteţi coace fără să mai consumaţi gaz cartofii furaţi din hipermarket şi toată lumea va fi fericită. La nevoie se poate mânca şi pisica vecinului, doar v-aţi săturat s-o auziţi miorlăind în călduri.
Aşa că majorităţii românilor nu le rămâne decât să rabde şi să strângă cureaua, dar să nu mai spere. N-au la ce să se mai aştepte, şmecheraşii care le vor da pe-un vot ulei ş’un kil de zahăr urmând să candideze prezentând soluţii de ieşire din criză abia peste patru ani.
