Nu suntem buni decât să arătăm cu degetul şi să muşcăm mâna care ne-a hrănit ori făcut oameni.
Atunci când cineva cade la pământ, suntem primii care îi călcăm în picioare imaginea, pentru a o prezenta apoi pe o tavă de argint c-un topor înfipt în cap, ochilor sângeroşi ai naţiunii. Este penibil.
În aceste zile nu poţi deschide televizorul sau răsfoi vreo gazetă, fără a-ţi pica ochii pe câte un material depre Radovan Karadzic, emisiuni sau articole unde este făcut în tot felul, de la Marele Măcelar, ucigaş notoriu, violator de babe ori pur şi simplu, un odios criminal de război, de parcă nouă ne-ar fi făcut vreun rău. Când de fapt ne-a făcut numai bine.
Domnului doctor Radovan Karadzic sunt mulţi oameni care îi datorează ceva, şi nu vorbim de cei pe care i-a tratat când era psihiatru.
Este vorba de cei care s-au îmbogăţit în urma embargoului la care a fost supusă Serbia datorită politicii duse şi de către domnia sa, printre alţii. Cum s-a trăit în perioada embargoului în localităţile de frontieră, nu are rost să dăm prea multe detalii. Oricum, mai mult decât bine. Se părea că zona explodase din toate punctele de vedere, şi asta nu de la maşinile supraâncărcate cu benzină care luau foc non- stop, ci de la tonele de bani care se făceau din trafic. Pentru că unde-i lege nu-i tocmeală, grosul era luat de SRI, televiziunile care acum îl fac troacă de porci pe Radovan ar trebui să ştie că banii căpătaţi pentru a face campanie electorală în 1996 PSD-ului, partidul de guvernământ de atunci, erau câştigaţi în mod cinstit prin trafic petrolier cu o ţară vecină şi prietenă aflată sub embargou, şi, în cazul în care el nu ar fi fost, probabil se lingeau pe bot de banii ăia.
Era o mare cinste să lucrezi la frontieră în vremurile alea binecuvântate. La sfârşit de tură, când se făcea căciula, adică împărţeala frăţească a banului, media era de 10.000 de mărci, femeia de serviciu găsea tot timpul pe jos hârtii de 50 de mărci pe care barosanii acelor vremuri nu mai catadicseau să le ridice, fiind deşelaţi de sacii cu bani pe care îi aveau de cărat. Tot domnului Radovan Karadzic, acest minunat prieten al României îi datorăm şi lansarea în speluncile ce împânzeau zona respectivă, a cântăreţei Stana Izbaşa, vedeta adulată de toţi contrabandiştii, atât cât i-au ţinut buzunarele, bineînţeles. Dacă nu aprindeai ţigara cu hârtia de 100 de mărci în unul din cele două stripteasuri din Moldova Nouă, localitate în care înainte de embargou dădeau alimentarele faliment că luau oamenii pe cont şi nu aveau banii să-şi achite datoriile, nu te băgau în seamă nici curvele date la reformă care strângeau scrumierele de pe mesele doldora de bani. Până şi neamţul trimis ca şi controlor ONU lăsase la o parte rigoarea prusacă şi dând de bani cu nemiluita ajunsese în ultimul grad de depravare.
Personalităţi ca Milosevici, Arkan Raznatovic, ori Karadzic şi-au lăsat involuntar amprenta asupra României. La noi nu există cântece care să le preamărească acţiunile din vremea războiului, dar cunoscătorii mai ştiu cântările din vremea embargoului, ce elogiază traficanţii şmecheri, cântări care s-au transformat treptat în manele iar acum ridică în slăvi ţiganii care fură în mod ştiinţific în Spania ori Franţa. Din tripleta de aur a războiului din anii 90’ care a dus la izolarea Serbiei mai trăieşte doar Radovan Karadzic, care aşteaptă să moară ca şi Miloşevici, de moarte naturală, bineînţeles… Un ultim mohican căruia i-ar putea compune dacă ar fi în stare, dacă nu să plătească pe altul, Stana Izbaşa o doină, iar foştii contrabandişti convertiţi acum la braconaj electric să-i mai trimită un peşte, din când în când, la puşcărie… în amintirea vremurilor bune.