Am avut o săptămână grea. Prietenii, dar mai ales duşmanii, ştiu de ce. A fost şi ziua ei, dar am trecut peste ea cocoţat pe nişte sticle de vin alb demisec şi discuţii interminabile ce au degenerat spre final în cele descrise-n manualele de medicină legală drept beţie totală.

Am şi avut cu cine.. nu le mai zic numele, oameni importanţi! Cu Furia Albă pe butuci şi vremea mizerabilă de afară nici nu puteam face ceva mai inteligent decât să-mi reiau bântuiala prin cârciumi. Şi le-am luat la rând, eu când mă pun, o comit! Dar astea sunt lucruri mult prea puţin importante. Suntem oameni şi ca oricare suntem supuşi greşelii. De asta este creştineşte să iertăm…
S-a mai dus un nemuritor. Maestrul Gheorghe Dinică s-a prăpădit cu zile, într-un spital din Capitală. În acelaşi timp Oana Zăvoranu s-a hotărât să se cloneze. Sunt convins că nu ştie cu ce se mănâncă asta, dar în fine, îi urez să-i iasă pocinogul. M-a deranjat că au pus asta în ziar alături de ştirea cu trecerea în nefiinţă a maestrului Dinică. Nu merita ca pe pagina unde era pomenit tristul eveniment să fie pusă de umplutură ultimele elucubraţii ale piţipoancei neveste de manelist latino cu 8 clase. Dar aşa-i la noi. Viaţa se bea, iar moartea se uită, sau invers. Acum sunt mândru că-n anii studenţiei mi-am tăiat din doza zilnică şi nocturnă de bere şi m-am dus să-l admir pe scena Teatrului într-un rol demenţial. Până atunci nu-l mai văzusem în acţiune ,,live’’, dar urmărisem producţiile cinematografice în care a jucat ori de câte ori am avut ocazia. Ecranizarea romanului ,,Enigma Otiliei cred că am văzut-o de vreo 20 de ori. La fel şi ,,Cuibul de viespi’’ şi câte şi mai câte.
Maestrul n-a murit, nici nu are cum să moară. Astfel de oameni nu ne părăsesc niciodată. Pe când chiar şi clonată, paparuda de la OTV nu va însemna niciodată ceva mai mult decât o ţoapă cu aere de mahala conectată la internet.
Este dureros ce i se petrece Maestrului Dinică după obştescul sfârşit. Este dureros că se dezgroapă morţii, se scot scheletele din dulap, ori de câte ori ne părăseşte un mare om. A ajuns să fie folosit şi drept armă în campania electorală. Cică ar fi fost pornit de sentimente de ură împotriva celui mai contestat candidat din toate timpurile. Că a făcut dezalcoolizare şi era un om imposibil. Prostii. Prostii debitate de-o adunătură de parveniţi care se plictisesc în redacţiile tabloidelor sclipitoare.
Rămas bun, Maestre, şi îţi mulţumesc pe această cale pentru tot ce ai făcut pentru noi, în zbuciumata ta viaţă. Pentru rolul din Filantropica, film pe care ori de câte ori îl văd îmi aduce aminte de-un fost amic, ajuns persoană importantă, dar pe care nici nu mă obosesc să-l mai sun când ştiu că nu-mi va răspunde niciodată. C-aşai la noi când te ajungi p-o funcţie mai de Doamne Ajută. Devii amnezic precum un pătimaş ce nu mai ştie în ce birt şi-a luat omorul, ori pentru ce a ajuns la puşcărie aşa cum pătimea un amic, greu încercat în aceste zile, căruia îi urez să aibă puterea de-a trece cu fruntea sus peste încercarea la care îl supune viaţa. De evadat nu-l pot ajuta, dar o vizită tot i-oi face. Capu’ sus, Cristi!