Fraţilor, e groasă. Crizoiu-i pă noi.
Azi am văzut într-un ziar de mică publicitate un anunţ prin care o prostituată îşi oferea serviciile la „preţ de criză”. Dacă şi curvele trec pe regim de avarie, e clar. La început timid, apoi de-a dreptul agasant, de mai multă vreme magazinele atrăgeau clienţii cu tot felul de glumiţe despre criza al cărui vânt aducător de sărăcie începuse să adie prin buzunare. Prin februarie, când am văzut prima maşină pe care scria cu litere de-o şchioapă: „Mă vinde la preţ de criză” m-am uitat un pic mai mult ca alte oferte din piaţa suprasaturată de mici, dulăi bagabonţi şi cocalari leşinaţi de foame. Nu-i anunţ în ziar la telefoane, monitoare, canapele, etc, să nu fie trecut şi cuvantul magic „criză”, de parcă onorabilul chilipir şi-a schimbat denumirea în funesta agonie economică despre care auzisem din bătrâni că ne-ar mai fii lovit prin anii ’30.
Acum mi-a fost dat să văd anunţul unei domnişoare care îşi oferea serviciile la un preţ de criză. Am sunat şi mi-a răspuns o voce plictisită care mi-a recitat mecanic lista cu servicii şi bineînţeles preţurile aferente. Cu toate că după cum s-a prezentat era studentă, cu siguranţa nu era la ceva de profil economic. Acolo ar fii învăţat ceva despre dumping, şi stratageme de recrutare şi fidelizare a clienţilor în vremurile de restrişte ale economiei. Asta nimic. Ascultă măi tinerico, ia schimbă-ţi anunţu că induci lumea în eroare! Doar nu visezi că te-or suna doar bogătani, cum ar fii ministrul Pogea dacă în ziua de leafă i s-ar năzării să meargă la dame de consumaţie. Şi fă bine şi ia exemplu de la colegele de breaslă. În urmă cu nişte ani se râdea pe tema că traseistele lucrează şi pe bonuri de masă sau ce avea prin cambuză şoferul care intenţiona să le ia la ştangă. Cunosc un tip care a dat ani de zile cu jula la puii congelaţi pe care îi transporta pentru a plăti contravaloarea partidelor de amor ghebos din cambuza microbuzului din dotare. Ăla om! Când a fost dat afară în urma reclamaţiilor clienţilor cărora le ducea marfa înjumătăţită, au plâns după el toate traseistele de pe DN 7.
Azi, tipul alintat în trecut „puiuţul meu” de gagicile la care toată lumea se jură că nu merge, este şofer la o firmă de pompe funebre, necăjit la maxim că dacă promite de-o îmbălsămare gratis, nu are trecerea de altădată. Păi dacă e criză…
Am cunoscut un tip a cărui maşină era de 53,897181 ori mai scumpă decât bolidul propietate personală botezat Furia Albă.
Credeţi că e mult?! Da de unde! Bine că prostimea a votat, apoi Nemirschi şi Pogea s-au şters liniştiţi la fund cu visele din campania electorală şi au dublat taxa auto imediat după ce au tras apa.
Altfel, ar fi fost de 81,25 ori mai bazată decât Furia Albă. Şi tot nu e mult! Dacă privesc în urmă, valora de 650 mai mult decât Garofiţa, o splendoare de limuzină Dacia fabricată în 77 pe care am iubit-o mult prea mult ca s-o păstrez, aşa că am dat-o la fier vechi. Cum pe Garofiţa am dat 100 de euro, este lesne de ghicit cât dăduse tataia pe limuzinoiul achiziţionat cu taxa auto care într-o zi va intra-n şezuta domnilor mai sus menţionaţi plătită. Dar aparenţele înşeală.
Cuprins de panică, o luase pe uleiul poveştilor despre criză. Mai că nu plângea că moare de foame, aşa că i-am recomandat să vândă maşina pe care a dat un purcoi de bani, şi să-şi cumpere porumb şi răchie, doar astea erau investiţiile recomandate din bătrâni pentru vremuri de restrişte financiară. S-a uitat la mine şi m-a întrebat: Bine, dar apoi ce să fac?!; pe un asemenea ton că mi- a venit să-i spun ,,Rabzi, că nu te-o făcut măta- n Q7 culoarea alb-cocalar’’.
Foaie verde de franciză, toată ziua criză-criză. Mai dă-o în măsa de criză. Pentru oamenii de rând, nimic nou. Săraci au fost, săraci sunt încă. Au avut bani în prima lună după ce s-au potcovit cu rata care le mănâncă juma de salariu, dar ce să-i faci dacă asta-i viaţa?! De unde nu-i nici Dumnezeu nu cere. Doar banca, drac tune-n portăreii lor nemiloşi, adevărate lepre înţolite-n ciocli! Vorbim cu teamă de sărăcie de parcă sturionii au ajuns pe cale de dispariţie fiindcă le devoram icrele la micul dejun. Urlăm că se scumpeşte gigacaloria şi n-om avea bani s-o plătim la iarnă. Nu-i bai. Ne descurcăm. Cum?! Cumpăraţi sobe şi scoateţi burlanele pe geam, fraţi români! Astfel puteţi coace fără să mai consumaţi gaz cartofii furaţi din hipermarket şi toată lumea va fi fericită. La nevoie se poate mânca şi pisica vecinului, doar v-aţi săturat s-o auziţi miorlăind în călduri.
Aşa că majorităţii românilor nu le rămâne decât să rabde şi să strângă cureaua, dar să nu mai spere. N-au la ce să se mai aştepte, şmecheraşii care le vor da pe-un vot ulei ş’un kil de zahăr urmând să candideze prezentând soluţii de ieşire din criză abia peste patru ani.
Am citit despre muncitorii arădeni care îşi aşteaptă de vreo nouă luni plata salariilor restante, nu sunt nici primii nici ultimii ajunşi în această situaţie.
Oamenii sunt disperaţi. Datorită unui patron ce nu a binevoit să-şi achite dările către stat, au reuşit să intre-n şomaj numai după ce au făcut un tămbălău de toată frumuseţea, iar angajatorul a plătit retroactiv sumele datorate. Acum oamenii privesc în calendar să vadă când pică Sfântul Aşteaptă pentru a primi salariile restante, iar patronul mofluz îşi face planuri să tragă obloanele la firmă.
Nimeni nu se gândeşte la dramele individuale ale muncitorilor ce-au trudit moca vreme de nouă luni. Sunt oameni cu familii, cu abonamente la cablu sau telefonia mobilă, sunt oameni cu un nenorocit de frigider ori aragaz luat în rate. E trist, dar cât se poate de adevărat. Azi, în situaţia de a trudi pe nimic aidoma unor sclavi ai secolului XXI sunt foarte mulţi români. Prea mulţi. Iar viitorul se arată cât se poate de sumbru. În urmă cu un an toată lumea vorbea de criza ce urmează să vină. Se scoteau banii de la strujac pentru a se cumpăra euro, unele afaceri se lichidau, în fine; toată lumea aştepta cu sufletul la gură apariţia crizei. Dacă vă mai amintiţi, prin septembrie anul trecut se vorbea de experimentul cu Găuroiul Negru de la Geneva, experiment dovedit a fi un mare fâs. Apoi a început să tune în mass-media despre criză. Era prin octombrie. Lumea şi-a pus centurile de siguranţă şi a aşteptat. Întâi a derapat leul, iar economia s-a zguduit de câteva ori, apoi Isărescu a apărut la ştiri şi toată lumea a răsuflat uşurată crezând că mult aşteptata criză trecuse. Unii zâmbeau şi puneau ameninţarea crizei pe acelaşi taler cu ştirile alarmiste răspândite cu ocazia inaugărării acceleratorului de particule de la Geneva. Din păcate, ea nici măcar nu începuse. Veneau alegerile, aşa că banii pompaţi cu nemiluita pentru tâmpirea electoratului a dat un iz de normalitate situaţiei în care se afla economia.
În prezent nu mai sunt bani de pompat, iar Guvernul a făcut febră musculară de la cât a stat cu mâna întinsă pentru a căpăta din străinătate fonduri pentru salarii sau pensii. Zorii crizei sunt spre final, în curând va urma amiazu-i de foc ce va topi ultimele tendoane ce susţineau scheletul paradit al economiei noastre şubrezite. E lesne de înţeles ce va urma după asta, dar deocamdată nu vreau să mă gândesc. Şi cred că nici dumneavoastră. Să ne bucurăm de vară cât mai putem. Pentru că gigacaloria e scumpă…
În lipsa unor legi care să incrimineze împrumutul cu camătă, hienele crizei pândesc şi împuşcă “clienţi” din toate poziţiile.
Sătul să treacă zilnic pe lângă fosta sa locuinţă ajunsă pe gheara cămătarilor şi vândută, un arădean a luat benzină şi i-a dat foc, aşa că pentru o vreme va fi locatarul unei case pe care nu o va putea gira niciodată, şi anume puşcăria. Ştire banală la prima vedere, ar putea trece neobservată dacă cititorul nu şi-ar pune următoarea întrebare: de ce a incendiat imobilul ai căror locatari îl cumpăraseră cu acte în regulă de la cămătari şi nu le-a dat foc celor ce l-au lăsat fără casă?! Doar ar fi stat în puşcărie cam tot atâta timp, fie de făcea una ori alta.
De ce s-a răzbunat pe casă şi nu pe cei ce i-au luat-o?! Răspunsul îl ştie până şi un copil de grădiniţă. Pentru că de cămătari nu se ia nimeni. Păi cine şi-ar dori să asculte ciripitul păsărelelor în timp ce-şi contemplează degetele tăiate legat cu sârmă ghimpată de un copac, în mijlocul pădurii?! Sau să se pomenească peste noapte că nu mai are copii iar cei care ştiu câte ceva preferă să uite definitiv de respectivul decât să vorbească la poliţie?! Îndeletnicire veche de când lumea, cămătăria a cunoscut un adevărat boom de când băncile s-au trezit să declare că au arici la portofel.
În lipsa unor legi care să incrimineze împrumutul cu camătă, hienele crizei pândesc şi împuşcă ,, clienţi ‘’ din toate poziţiile. Cum pe la bancă mai ai ce căuta doar atunci când mergi să-ţi achiţi rata, vrei, nu vrei, ajungi să ai de a face cu temuta mafie cămătărească.
De la oameni de afaceri ce ar da orice pentru nişte bani care să le permită să se menţină pe piaţă, la amărâţii ce s-au pomenit că nu au cu ce să-i îngroape pe cei dragi după ce şi-au tocat finanţele prin spitale, sunt atâţia care le cad în plasă. În aceste vremuri băncile tac chitic când e vorba de vreun împrumut aşa că aceşti mafioţi financiari au preluat ştafeta şi s-au pus pe treabă. Dacă pe portăreii spilcuiţi trimişi de bănci îi poţi alunga cu şuturi în partea dorsală atunci când îţi behăie pe la uşi, pe foştii sportivi sau combatanţi în Cecenia ori Kosovo îi poţi eventual implora să te ucidă mai repede, că degeaba chinui ca un câine dacă tot nu ai ce să le mai dai înapoi.
Legea intervine doar atunci când se lasă cu mortăciuni ori maşini distruse, şi în nici un caz pentru a înăbuşi din faşă acest fenomen, interzicând cămătăria. Până atunci vom vorbi pe la colţuri că vecinul nu şi-a rupt piciorul la fotbal, ci l-au rezolvat nişte domni înarmaţi cu o rangă, sau de patronul de ABC din capătul străzii care s-a spânzurat de frica recuperatorilor profesionişti, lăsându-şi familia înglodată-n datorii.
Aflată alături de bănci pe primele locuri în Top Ten-ul instituţiilor odioase, cămătăria este o realitate tristă şi din ce în ce mai evidentă ale acestor zile. Aşteptăm ca cei în drept să facă ceva, dar să se mişte înainte ca ţara şi aşa datoare vândută băncilor să ajungă şi bătută, şi îndatorată hienelor crizei, cămătarii.
Aşa se vorbeşte cu o femeie de 1 Martie, porcule? Aşa vorbeşti şi cu fetele care te vopsesc la coafor, pentru că domnilor şi doamnelor, în România apocalipsei legilor statului porcul politic a devenit porcul vopsit!
Du-te mă şi reclamă-te singur la oficiul pe care îl conduci în mod samavolnic, prin fraudarea intereselor a zeci de mii de cetăţeni onorabili care au votat din convingere, pentru ca în Arad să dicteze interesele de puncte, puncte ale unui prostănac înrudit cu Mitică.
Ruşine. Stăteam la taclale cu colega pe care ţi-ai permis să o jigneşti chiar de 1 Martie. Nu ţi-e de ajuns că prin numirea ta s-au jignit toţi arădenii ce au fost la vot?! Porcul politic nu s-a născut, nici reinventat, ci cosmetizat de fetele de la coafor şi de nişte lideri politici cu totul străini de interesele urbei s-a mai apucat pe lângă furăciunile specifice regnului mizer din care face parte şi de suduit colegele din presă. Bun.
Acum să revin la nişte chestii mult mai importante decât lipsa de bună creştere a unui nesimţit fomist ce-a făcut de-o viaţă clanţa pe centura politicii. De vreo săptămână parcă a intrat dracul în lume. Nu este vorba de durerile crizei ci de simplul fapt că după atâta frig şi iarnă simţim că vine primăvara. Pe străzile copleşite de noroaie îngheţate vezi oameni zâmbind, iar din vitrinele în care rânjeşte foamea manechinele îţi fac prietenoase cu mâna. Ceasul biologic ne arată că se apropie primăvara aşa că avem parte de niţică endorfină de primăvară. La cât s-a petrecut săptămâna trecută am avut senzaţia că am intrat în postul beţiei şi nicidecum în cel al Paştelui. V-am zis: parcă a intrat dracu în lume. Mă sună amici că au băgat divorţ după ce au băut toate economiile familiei, economii ce oricum nu fac cât o şpagă de-a porcului vopsit, ori au băgat demisie la locul de muncă şi s-au dus de nebuni la schi. Şi eu am fost pe baricade. Prietenii ştiu de ce. Prăpăd.
Localitatea Lipova denumită şi Perla Banatului în perioada interbelică nu îşi dezminte nici în secolul XXI gloriosul trecut de foc şi sabie de odinioară. Bătută de Dumnezeu de la cumani şi pegenegi încoace, Lipova a mai avut de-a face de-a lungul vremii cu răsculaţii lui Doja, ocupaţia turcească iar apoi austriacă cu un scurt intermezzo datorat răscoalei lui Horea, incendii ce au ras-o până în temelii, vreo cincisprezece războaie civile başca două mondiale, inundaţii, primari de o incompetenţă şi nepăsare catastrofală ori şefi de poliţie corupţi.
Se spune că cei care nu îşi cunosc trecutul nu îşi ştiu nici viitorul, lucru perfect valabil în cazul de faţă. Dacă conform analelor oficiale, Lipova a fost până în 1948 cel mai important târg de boi pentru export din vestul ţării, la sfârşitul epopeii revoluţionare de la începutul anilor 90’ a devenit un nu mai puţin important exportator de copitate umane care atrase de ieslea îmbelşugată al vestului a făcut un pustiu de bine mult încercatei localităţi şi a părăsit-o în căutarea unui efemer trai mai bun combinat cu mirajul unui pat de celulă cald şi a celor trei mese obligatorii pe zi. Şi aşa a fost linişte pentru o perioadă în Lipova, (scandalurile inerente oricărui local, bal de boboci, nunţi, botezuri ori rugi nu se pun) singurele evenimente nedorite petrecându-se în perioada-n care Ţuni şi ai săi au ieşi din pârnaie şi au zăbovit o vreme acasă pentru a se întrema înainte de a pleca spre alte meleaguri.
Din păcate s-a declanşat criza mondială iar ambasadorii plecaţi de atâta timp peste hotare au început să revină acasă şi s-a ajuns ca la aproape 500 de ani de la asedierea ei de către otomani, Perla Banatului să fie într-o situaţie asemănătoare.
De câteva săptămâni au căzut pradă unei avalanşe de spargeri magazine ori cămări deopotrivă, semn că recesiunea globală a început să strângă şi stomacul urmaşilor boilor exportaţi în trecut peste hotare, acest val de furturi culminând cu spargerea unei reprezentanţe de telefonie mobilă aflate în buricul târgului. Dotată cu alarmă şi aflată la doi paşi de alte patru obiective păzite de agenţi de pază profesionişti, reprezentanţa cu pricina a fost văduvită de seiful ce bătea trei chintale şi conţinea cartele şi telefoane în valoare de câteva sute de miloane de lei vechi, seif ce a fost scos afară pe sticle de plastic umplute cu apă pentru a usura delicata misiune. Mentionam ca magazinul se afla la nici 50 de metri de primarie şi este iluminat pe timp de noapte, lucru ce a ajutat din păcate doar hoţilor ce au reuşit să transporte matahala de seif făra să şi-l scape pe ţurloaie. Probabil or fi avut şi putere de la cele patru şunci ciordite dintr-o afumătoare cu puţin timp înainte de spargere, poate i-ar fi ajutat şi alţii, poate ar trebui să luăm aminte la străbunii ce spânzurau tâlharii la răscruce de drumuri, poate…
Poate cine ştie. Mâine se sparge şi-o bancă!
