Pe viaţă. Sclavi pe viaţă.
Într-o ţară în care speranţa de viaţă este cea mai scăzută din Europa, recomandarea Băncii Mondiale de a ridica la 70 de ani vârsta pensionării poate fii numită sfidare la adresa truditorilor de zi cu zi. Mama voastră de jigodii… acum nişte ani behăiaţi la tv despre avantajele pensiilor private, această escrocherie la nivel naţional făcută sub înalt patronajul statului român, stat ce iată nu pierde nici o ocazie de a-şi fura şi mai mult cetăţenii şi a bătut palma cu băncile ce până atunci înşelaseră lumea sub privirile-i îngăduitoare să mai jupoaie ceva de pe bieţii oameni.
Şi, cu mic cu mare ne-am pomenit că din salariile groazei pe care le avem ni se mai trag de către ventuzele ordinarilor ce conduc financiar lumea nişte bănuţi. Eu n- am vrut să intru la nici un fond de pensii şi m-am pomenit acasă c-o hârţoagă prin care mi se mulţumea că de azi înainte vom ,,colabora’’ , adică cât timp voi trăi mi se vor fura pe cale oficială nişte bani din bruma de salariu ce-o am. Prin ,,recomandarea’’ tâlharilor Băncii Mondiale ca să fim pensionaţi la 70 de ani se reintroduce, după atâţia ani de când a fost scos din Codul Penal MSV-ul, sau muncă silnică pe viaţă pe înţelesul tuturor. Cât vom mai sta cu capul plecat gata să urmăm fără crâcnire ,,indicaţiile preţioase’’ care ne vin pe linia Băncii Mondiale?! Cum mereu am fost conduşi de nişte Iude gata să-şi vândă semenii pentru a rămâne la putere, nu trebuie să ne mirăm dacă vom ajunge să fim pensionaţi la vârste de-a dreptul matusalemice ca să putem fi furaţi în cel mai josnic mod în continuare. Pe timpuri, caii ce trudeau în mine erau scoşi înainte de moarte şi lăsaţi să se stingă-n pace, sub soare, acum oamenilor li se refuză acest drept ajungând din linia de producţie direct pe năsălie pentru că aşa vreau nişte prăpădiţi ce nu au muncit în viaţa lor. Măcar un sicriu şi-o înmormântare să-ţi asigure dacă pensia n-apuci s-o vezi.
Celor dinte noi care vor mai apuca anii bătrâneţii nu le va mai rămâne decât să meargă-n cărucior sau după puteri, în baston la locul de muncă, şi să-şi blesteme anii tinereţii când au permis ca mitul bunicului ce refuza să predea bocancii până când nu venea poştaşul cu pensia, oricât de amărâtă ar fi fost ea, să fie distrus.
Şi… să povestim cu duioşie nepoţilor despre pensiile bunicilor noştri, şi din câte patimi ale adolescenţei rebele, patimi însemnate-n slove de aur în celebra 61/ 1991 ne- au scos ele în trecut, în cazul meu treaba fiind ceva de genul:
Atâta ai de plătit ?! Juma de pensie, adică?! N-am! Da hai că acum te ajut… Iar data viitoare când ajungi la miliţie să le spui să te bată de banii cât ar fi amenda că N-AM să-ţi mai dau să plăteşti nimic!
Aici nu vorbim de puştimea care îşi ia concediu pe lumea ailaltă după ce-a luat un pumn de pastile şi-a tras o tărie ca să îşi facă curaj.
Despre rockeri nihilişti şi amatori de plonjoane de la înălţime ori adolescente îndrăgostite ce-au băut otravă pe muzica Nicoletei Guţă în buda din fundul grădinii, oricum s-a vorbit prea mult. Aici e vorba despre părinţii şi unchii lor mai mari fără de care nu ar putea alcătui mozaicul crăpat al României nebune de azi.
Luate în ordine cronologică , pentru cei mari, principalele cauze ale suicidului au fost în ultimii 20 de ani Caritasul, FNI, Băncile şi Cămătarii. Împletite cu şomajul ori munca prost plătită, aceste patru flageluri ale României postdecembriste au secerat fără nici o milă în naţia noastră. Datorită lor unii au înebunit sau şi-au pus capăt zilelor iar unii au ajuns să doarmă în stradă la concurenţă cu maidanezii ori mai nou cu pisicile vagaboande. Dacă până acum un an mersul peste hotare în căutarea norocului era o opţiune demnă de luat în seamă dacă aveai una din problemele enumerate mai sus, azi datorită crizei asta a devenit un vis aşa că nenorociţilor prinşi în plasa odioşilor finanţelor nu le mai rămâne decât să-şi aştepte execuţia firmelor de recuperare ori cea a brutelor trimise de cămătari. Aşa că nu este de mirare că mulţi aleg s-o şteargă definitiv dintr-o lume care a devenit brusc insuportabilă.
Aşa cum în trecut i s-a rupt de Caritas ori FNI, prin tradiţie pe statul român îl doare în fund de cetăţenii săi ajunşi pradă băncilor sau cămătarilor. Nişte legi timide încearcă să mai taie din lăcomia băncilor iar de cămătari se vorbeşte numai la ştirile de la ora 5, în asociere cu sinucideri, batăi crunte ori degete şi urechi tăiate, evenimente ce tind să devină sinonime cu banii daţi împrumut cu camătă. La guvern nu sună lefegoaicele isterice ale firmelor de recuperare sau ucrainenii colecţionari de urechi şi degete, fiind unuldin puţinele locuri din ţara asta în care durerea crizei nu a ajuns încă. Ori o fi ajuns, da pe hârtia tipărită cu tot soiul de statistici mincinoase. Până nu vom admira vreun ministru ajuns boschetar datorită băncilor ori tăiat ca un peşte de cămătari n-o să avem parte de vreo lege care să apere omul de rând de ofertele otrăvite ce-au răsărit odată cu criza prin toate paginile de mică publicitate ori pe net. Fiind an electoral poate vor da o lege să nu se mai rupă mâini ori tăia degete, ca să poată ţine lumea ştampila în mână. Ori, poate nici una. Aşa că aştept cu încredere să-i văd hăituiţi prin Palatul Victoria pe recuperatori, în ţipetele curvei isterice care m-a sunat azi dimineaţă că e din partea lui nu ştiu ce bancă şi n-a binevoit să-şi ceară scuze că m-a trezit, în ciuda faptului că am bagat-o în mă-sa că a greşit numărul!
