Coltu' lui Bebitzu

De la făcut nevoile în mijlocul naturii până la bătut grătare şi jucat fotbal, Surducul îţi oferă libertatea de a face orice… în afară de pescuit.

Cei care merg pentru aşa ceva acolo sunt fie nebuni, fie necu­noscători ai locului ce aduce cu un imens WC public acoperit cu pet-uri şi hârtie igienică folosită. Pentru românaşul amator de grătare şi manele în aer liber, Surducul pare raiul unde legea este făcută de decibeli şi proastă creştere. Ieşi din cort şi te uşurezi lângă grătar, făcând slalom printre căcaţii lăsaţi pe acolo de vecini, în timp ce tu dormeai. Apoi bei o bere şi dai muzica la maxim, pentru a contracara decibelii din celelalte corturi.
De la înălţimea dealului copleşit de corturi, sticle, maşini şi tampoane igieni­ce, priveşti precum un domnitor aflat pe metereze la oştenii ce se chinuie- n buza lacului cu undiţe, ca să… ce?! Pentru că nu se poate prinde mai nimic. De atâta gălă­gie peştele nobil, precum crapul, s-a refugiat în larg unde nimereşte drept în setcile braconierilor, iar plevuşca de lângă mal moare pe capete din pricina dejecţiilor umane oferite cu generozitate de petre­căreţii ce se avântă băuţi, la ceas de noap­te, în apele mizere de atâtea reziduuri.
Surducul nu este singurul loc unde se petrece această ruşine naţională, dar am scris aceste rânduri pentru ca pescarii ce vor să pescuiască cu adevărat să şi-l scoată definitiv şi irevocabil din cap şi să facă cap compas spre o ţară ce a ştiut să-şi exploateze cu adevărat potenţialul piscicol. Ungaria. Recent am fost acolo şi am văzut ce înseamnă civilizaţie şi cultură pescărească. Un loc fără manele şi fără maşini cu portbagajul deschis ca să dan­seze micii pe grătar datorită decibelilor daţi la maxim.
Nu neg că-n România nu există bălţi unde se poate pescui, dar acestea sunt rare şi multe dintre ele sunt inaccesibile muritorilor de rând, fiind ţinute ,,de protocol” de către diverşi baroni locali. Deocamdată, la civilizaţia pescuitului, scorul dintre România şi Ungaria este de 0 la 1. Şi în multe alte domenii scorul este identic, dar nu le mai expun pentru că n-am chef să-mi pun naţionaliştii-n cap. Fir întins!

Cu toţii avem un vecin sinucigaş pe care-l înjurăm când ne trezeşte Salvarea fiindcă i s-a urât cu binele şi s-a apucat de băut pastile la două noaptea, iar une­ori dormim cu frica-n sân căci îl vedem explicând cum pleca din lumea asta cu tot cu bloc după ce va da drumul la gaz.

Fie că recunoaştem ori nu, mândra noastră patrie duhneşte de oameni pe care-i apucă la orice oră pandaliile suicidare şi-i privim cu indiferenţă până-n ziua când îi avem subiect de discuţie cinci minute la auzul veştii că şi-au încheiat socotelile cu viaţa. Persoane ce-n orice ţară cu pretenţii de civilizaţie ar fii puse sub tratament psihiatric la noi se plimbă liberi şi-şi iau zilele când ţi-e lumea mai dragă, de-ţi vine să- i mai omori odată. Aşa cum a făcut şi dobitocul care s-a aruncat sub trenul ce-l aşteptam, de-am stat trei ceasuri printre cuţitari în birtul gării din Deva şi-mi venea să le dau în cap celor ce-mi povesteau cum ginerică se mai chinuise de patru ori să se omoare până să-i iasă pasienţa. Dumnezeu ştie cînd se vor aplica şi la noi măsurile pentru monitorizarea bolnavilor psihic cu raptus suicidar. Naţie pudibondă, sinuciderea este în continuare un subiect tabu, şi preferăm să apelăm la duhovnici în loc de medici, de teamă să nu ne vorbească lumea. O fi greu pentru aparţinători, dar pentru sinucigaşi e şi mai greu, şi se află-n faţa unei dileme grele din cauza ofertelor de pe piaţă. Cum lamele de odinioară au deveni nişte Bic-uri pacifiste iar clasicul ştreang a lăsat culoar Furadanului promovat de moartea Mă­dălinei, dar interzis, nici nu mai ştiu ce să facă. Săritura de pe bloc e naşpa. Până să vină legistul ţi-au mâncat maidanezii creieraşul, iar de dai drumul la gaz rişti să fii linşat de vecini înainte să-ţi dai obştescul sfârşit.
Oameni buni, când vă apucă durerile existenţiale mai bine spargeţi o bancă decât să vă băgaţi familia-n datorii la Kuki şi dealerii la Furadan la pârnaie. Bani-s asiguraţi, iar dacă treaba merge bine, dacă nu… mai puţin bine. Dar oricum, vreo zece ani nu veţi duce grija zilei de mâine.

A dat căldura iar oamenii s-au tolănit pe-o ureche, toropiţi de atmosfera de crematoriu ce-a binevoit să vină peste lume.

Până-n septembrie, când merg pruncii la şcoală, iar domnii din politică se vor înghesui să se pozeze cu gorunul lui Horea, nu vom mai auzi decât ştiri de ultimă oră despre ţâţele divelor ce se bronzează la mare.
Etern în afara oricărei probleme, românul preferă să hiberneze vara în preajma unor halbe şi-a doi mici, iar iarna să dârdâie cu stomacul gol, stressat de zbierăturile consoartei ce-i reproşează excesele făcute-n vara ce-a trecut; şi i se suie pe cap mai rău ca portăreii trimişi de bancă. Deocamdată-i cald şi bine iar mâncare se găseşte pe toate gardurile, lucru ce nu se poate spune despre lumea în care vom intra odată cu venirea sezonului rece. Una la care refuzăm să ne mai gândim şi încercăm din răsputeri să ne-o scoatem din minte. Stăm la răcoare şi ne lingem veniturile rănite în urma tăierii cu drujba impozitelor aberante şi-a creşterii TVA-ului fără rost, în vreme ce tragem de-o răcoritoare. De păsat, nu ne-ar păsa de nimic, nici dacă s-ar prăbuşi cerul pe noi. În atmosfera beată de căldură, problema corului Filarmonicii sau debutul valului de disponibilizări nu pare decât nişte ştiri ca oricare altele.
Peste câteva luni când se va sparge buboiul din care vor erupe toate beteşugurile sărăciei, vom constata cu uimire c-am rămas fără nici un sprijin în frigul care nu ţine de foame, pârghiile necesare creării unei sărăcii perfecte fiind trase din vremea când zăceam toropiţi de căldură şi ne îmbătam cu apa rece a unei prosperităţi aparente date de micii ce otrăveau atmosfera când ieşeam la batjocorit natura pe coclauri.
Dar până atunci, să ne bucurăm de vară.

An după an, examenul de titula­rizare al exemplarelor ce-n orice ţară civilizată ar fi fost clasate pe motiv de întârziere mintală, arată amploarea mizeriei din învăţământul românesc.

Astăzi, elevii nu mai fac cunoştinţă cu Moş Nicolae cocoţaţi pe Calul Bălan, dar îi bate Dumnezeu cu nişte profesori de toată praştia, ca să nu zic ,,gi tătă pu#a”, după graiul din pitoreasca Vale a Mureşului.
Lumea vine la titularizare în cău­tarea unui post călduţ, de unde dacă nu cade, pică; patru luni libere pe an fără grevele de rigoare, suficient cât să-ţi iei inima-n dinţi şi să te prezinţi cu aproximativ 4.000 de euro la vreun şmecher ce face pe interfaţa între candidaţi, inspectorii şcolari sau minister. Aceştia iau banii în funcţie de necesităţi, înainte sau după aşa-zisul examen. Cum trăim într-o societate demo­- cratică, nimeni nu este uitat, pentru cei sărăcuţi și financiar, și cu duhul, exis­tând posturi de suplinitori la maxim 500 euro. Dificilul examen necesită supra­veghetori potriviţi, adică uşor de manipulat. Asistenţilor li se atrage atenţia înaintea începerii examenului asupra candidaţilor ce trebuie să fie lăsaţi în pace fiindcă au cotizat, iar restul vor fi supravegheaţi la sânge. Doar trebuie să-şi bage minţile-n cap şi să afle cu ce se mănâncă nobila profesie de dascăl! Dacă la bac s-au bătut calicii la gura fomiştilor din comisii, supraveghetorii vin cu pacheţel de acasă, fiindcă-n afară de apă minerală şi covrigei, nu capătă nimic. În schimb, au permanent în ceafă ochiul vigilent al celor ce-au luat banul, şi posibilitatea de-a pleca din onorabilul sistem de învăţământ c-un picior în fund, dacă fac pe vitejii.
Cum îndeobşte urmează să fie titularizaţi cei mai imbecili dintre imbecili, nu trebuie să mire pe nimeni că de multe ori apar rateuri în fluxul de producţie al cadrelor ce vor îndobitoci tâ­năra generaţie. Aşa că, pentru a preveni incidentele neplăcute petrecute anii trecuţi, când onoraţii candidaţi n-au fost în stare să înveţe din ajun subiectele, lucrările vor fi completate înainte de corectat, de către candidaţii cu bani şi pile. Astfel, nu vor apărea două tipuri de scriere pe lucrare. De la caz la caz lucrările se completează cu foi de examen ştampilate, sau acestea pur şi simplu se înlocuiesc. Dacă totuşi apar unele probleme la corectat, profesorii corectori vor căpăta 500 euro, restul de la 4.000 intrând în buzunarele inspectorilor, celor din minister şi nelipsiţilor intermediari.
Acestea fiind spuse, nu pot decât să-mi exprim compasiunea pentru elevii ai căror părinţi n-au bani să- i trimită peste hotare, sau la şcoala americană. Ca alde Năstase ori Videanu.

Ne-am obişnuit să ne urlăm sărăcia unei lumi căreia nu-i pasă de noi, de parcă am fi nişte babe ştirbe şi chioare.

Vorba ţiganului: Românul moare de foame cu pita-n mână. Până una alta n-avem la ce să ne plângem atâta. Or fi nimicit ploile juma de Moldova, da au făcut şi-un lucru bun. Au dat ciupercile. Da, anul acesta s-au făcut potop de ciuperci. De la bolânde la comestibile şi viceversa ciupercile s-au înmulţit precum partidele politice după Revoluţie şi ONG- urile odată cu intrarea-n mileniul trei.
Cu toate că unele specii în regnul ciupercesc au denumiri populare cu rezonanţe prezidenţiale sau reptiliene, ar trebui să lăsăm prejudecăţile deoparte şi să ne punem pe cutreierat pădurile în căutarea proteinei care ne va ostoi la iarnă fiara din stomac. E trist că auto­rităţile nu profită de această mană cerească şi nu arată la tembelizor populaţiei sictirită de talk show-uri diferenţa între pitonci şi Băşina Calului ori cum să deosebim cucii bolânzi de cei comestibili. Cine mai are astăzi vreo linguriţă de argint, afară de bogătanii ce nu se aventurează pe coclauri după o masă gratis?! Românaşul de rând le-a amanetat demult ca să-şi achite rata la bancă ori maşina de spălat. Dar nu-i bai. Fiind inventiv invită duşmanii la masă, iar dacă foamea strânge şi trebuie să înfulece ceva, nu-şi face probleme dacă-n tocană s-a strecurat vreuna otrăvitoare. Doar are şapte vieţi în pieptu-i de aramă.
Dacă-n 2008, când s-au rupt prunii şi-au fiert căldările până la Crăciun s-a procreat o generaţie de aur, în anul de graţie 2010 amatorii de senzaţii tari pot înlocui vinarsul cu bureţii ce au calităţi halucinogene. Cică randamentul ar fi acelaşi.
Aşa că fraţi români, bucuraţi-vă de ciuperci şi ciupercuţe. Pentru că la iarnă, alături de căldurică, şi bani de-o bere, n-o să aveţi parte de aşa ceva, decât dacă le furaţi din supermarket. Şi nici de mâncărică, până n-or da urzicelele de primăvară. Pentru cine le-o mai prinde…

De trei zile încoace, țara nu mai tace. Se jeluie c-or picat pruncii la Bac, de zici c-ar plânge doro­banții din 77, eroii de la Păuliș sau martirii Revoluției.

Dar să lăsăm deoparte placa repetată la nesfârșit a gloriosului neam românesc și să vorbim despre lucru­rile ce provoacă elevilor dependență. Ni se repetă zilnic prostioare cu riscurile pe care alcoolul, tutunul sau drogurile le au asupra tinerei generații, fără să se recunoască adevărata hibă a învățământului româ­nesc. În primul rând elevii sunt dependenți de prostia și incompetența dascălilor care i-au trecut patru ani de zile de frică să nu rămână fără catedre prin reducerea numărului de învăţăcei și implicit posibilitatea de a merge la București unde să-și scuipe plămânii suflând în fluierițe taman în fața Guvernului, când li se năzare de grevă. Absolvenții nu sunt decât oglinda unui sistem calat, populat cu arătări inculte și agramate, ce au trei facultăți la IDD, pile pentru ocuparea postului și pretenții intelectuale limitate la broșurile cu Avon sau Oriflame din cancelarii.

Dacă Bacul era pe bune, rata promovabilității ar fi fost mult mai scăzută. Surse din învățământ vorbesc despre un procent situat între 5 și 10%, iar asta spune totul. Cei ce-au dat-o în bară sesiunea asta și se erijează-n victimele sistemului funericesc, ce-a scos probele care săltau mediile, mai bine ar tăcea. E drept, la banii pe care i-au dat pentru protocoale au dreptul să mârâie, dar s-o facă-n surdină, odată cu șpaga împinsă pentru contestații. La acest bac au fost cazuri în care profesorii s-au transformat în învățători și au ajutat dobitocii cu pretenții de absolvenți să-și scrie numele pe antetul lucrării, iar alții, mai în vârstă nu pricepeau abrevierile din limbajul de messenger folosite din greu în lucrări. De copiat, s-a copiat în majoritatea cazurilor la fel ca-n anii trecuți. Acuma, nu-i vina nimănui că unii au fost atât de reduși încât n-au fost capabili nici să scrie ce le dictau examinatorii în sală ori amicii prin hands free. E drept, su­biectul de la mate a făcut ravagii.

Având numărul 9 la fel ca spitalul unde ar trebui să ajungă majoritatea profesorilor care lăsau elevii să-și sune cunoștin­țele-n timpul examenelor pentru a le dicta rezolvarea, a dat mult de furcă tinerelor vlăstare ale morbidului învățământ românesc. Curat ghinion pe capul celor picați! În toamnă sunt mai puțini la examene, dar protocolul trebuie să se ridice la nivelul celui din vară, așa că au nevoie de alți bani pentru aceași distracție. Astfel, vor înțelege pe deplin sintagma ,,și fu##ți, și cu banii dați”, iar asta- i va căli pentru fericirea de- a trăi în România. Deh, viața-i o luptă!

Părinţii ai căror copii dau Bacu, au pus-o. Întâi au trebuit să scoată din buzunar o taxă lunară ce-a mers în buzunarele directorului de şcoală, via diriginte. Suma, direct proporţională cu prestigiul liceului reprezintă doar fondul de rulment al afacerii numite Bacalaureat.

Din ea se trag banii de protocol, mai precis băutura şi haleala ce vor întreţine beţiile porceşti ale exa­minatorilor şi corectorilor, eventual şi- o şpăguţă pentru că şpăgoiul nu ajunge la toţi. Se trage linie iar grosul îl ia directorul cu şeful de comisie. Îşi mai bagă botu-n smântână diriginţii, inspectorii şcolari şi politrucii ce roiesc prin aşa-zisele sindicate din învăţământ. Apoi vin trufandalele. Cei care vor zecaru. Adică zecele ce permite unor progenituri oligofrene intrarea la facultăţi de elită sau fără taxă. Ca să ai mult râvnitul zece şi în afară de sport trebuie decartat pe lângă banul marcat lunar ca rata la bancă o sumă cuprinsă între 100 şi 200 euro. Aici o muşcă cei care din necunoştinţă de cauză dau banii la diri­ginte şi se pomenesc după probă că li se zice clasica poveste cu operaţia reuşită şi pacientul decedat. Explicaţia e simplă. Diriginţii îşi bagă banii în buzunar şi se fac că plouă. Aşa că dragi părinţi, nu daţi bani la diriginţi iar dacă aţi făcut- o îi recuperaţi şi-i daţi la director care se va înţelege cu şeful de comisie.

La o şcoală model, unde vin elevii problemă să fie siguri că iau Bacu, un directoraş poate face vreo 25.000 RON. Singurul lucru de care are nevoie este o mentalitate sănătoasă, de şef de birt. Respectuos cu superiorii, nemilos cu inferiorii, iar în cazul în care se întâmplă ceva, să ştie să improvizeze. Aşa cum a fost şi la liceul unde profesorii au ciordit haleala de protocol iar directorul a trebuit să mai ceară elevilor 5 lei de ecuson pentru a nu băga corectorii şi examinatorii în foame.

Parcă la Economic s-a întâmplat ruşinosul pocinog,

Aţi crede că Bacalaureatul îi învaţă pe elevi ce este şpaga, drept bonus la piciorul în fund ce-i avântă-n viaţă odată cu diploma de absolvire. Nimic mai greşit. Ar fi ştiut de şpagă de la intrarea-n grădiniţă, dar erau prea mici. Aşa că sunt familiarizaţi cu mersul treburilor de când au terminat gimnaziul iar părinţii s-au zbătut să-i bage-n liceul de unde au ieşit bâtă şi s-au amuzat de profesoraşii în care se umfla orezu la şase luni şi-o puneau de-o grevă. Baftă la Bac! Voi ciocni în cinstea voastră un Sprite cu vodkă, aşa cum trăgeam cu Horică şi regretatul maestru Berindei pe vremea când eram în locul vostru. Numai să se mai găsească vodkă Rasputin.

Ieri, pensionarii au atins culmea tupeului după ce au declarat că vor intra în greva foamei.

Cum v-aţi permis să rostiţi asemenea pleonasm, sărmani bătrânei ce mâncaţi odată pe săptă­mână ca să aveţi de întreţinere?! V-a băgat vreo­dată cineva în seamă?!
Cei care speră că vor rezolva ceva prin mitingurile sărăciei fie sunt nebuni, fie manipulaţi politic. Mai bine s-ar apuca de cules urzici ori rădăcini comestibile, de exemplu napi şi să-şi facă provizii pentru iarnă. Pentru că atunci se va simţi cu adevărat prăpădul. Întâi vor exploda ta­xele, apoi celelalte mici beteşuguri ale sezonului rece. Preţul gigacaloriei, mereu mai scumpă de la un an la altul. La fel şi alimentele. Cum bani vor fi ioc ca să rimeze cu boc şi cu poc – poc, fiindcă vor fi cu siguranţă revolte stradale, cei ce si-au pus din timp urzici in sare vor fi fericiţi. Rog guvernul să preia exemplul Coreei de Nord unde se predau cursuri de supravieţuire la tv. În plus, ar putea să legalizeze obiceiuri străvechi cum ar fi braconajul şi prostituţia.
Râdem, glumim, fu##m – plătim. Preţul a douăzeci de ani de furt naţional. Preţul nepăsării la ce fac nişte aleşi ce ne îmbie odată la patru ani cu sloganuri pompoase. Ne-am crezut pe vecie ocrotiţi de un stat care a încetat să existe după diluviul din Decembrie. Am permis să vindem tot, am distrus agricultura, industria, iar acum ne-am pomenit calici şi în fundul gol. A comentat cineva când s-a ,, privatizat” Petromul?! A ieşit lumea în stradă când un nespălat a cumpărat Sidex Galaţi ori băncile au început o campanie fără precedent de îndatorare a poporului?! Nu. Ştie tot natul despre marile afa­ceri, până şi- o babă a auzit de miliardele făcute în afaceri cu Statul, dar nimeni, niciodată nu a făcut tămbălău pentru asta. În schimb ne-am apucat de mitinguri după ce ne-am pomenit cu tăierile salariale. Credeţi că va păsa cuiva de nişte sindicalişti ce urlă în megafoane?! Niciodată. Au termopane puse la preţuri de 30 de ori mai mare decât, şi eventual ascultă muzică la laptopurile ce au costat cât un Logan în timp ce îşi sună amantele de la telefoanele de serviciu. Răul trebuie tăiat de la rădăcină. Averile necinstite să fie confiscate iar vinovaţii închişi. Face cineva asta?! Nu. În schimb mărim taxe, tăiem pensia la ţaţa Floarea fără să vedem că un fost torţionar comunist are câteva mii de lei pe lună şi excursii gratuite la case de vacanţă. Sau îi fa­cem pe paraziţi pe slujbaşii ce-şi tocesc coatele la Stat, pentru câteva sute. Şi atunci ne mai mirăm că cei ce doresc să se realizeze cu ceva în viaţă scrâşnesc printre dinţi. ,,Rămâi cu bine stat idiot, în care nu se va schimba niciodată nimic, cu excepţia sferelor puterii. Eu îmi depun do­sa­rul pentru emigrare!”.

Ieri, pensionarii au atins culmea tupeului după ce au declarat că vor intra în greva foamei.

Cum v-aţi permis să rostiţi asemenea pleonasm, sărmani bătrânei ce mâncaţi odată pe săptă­mână ca să aveţi de întreţinere?! V-a băgat vreo­dată cineva în seamă?!
Cei care speră că vor rezolva ceva prin mitingurile sărăciei fie sunt nebuni, fie manipulaţi politic. Mai bine s-ar apuca de cules urzici ori rădăcini comestibile, de exemplu napi şi să-şi facă provizii pentru iarnă. Pentru că atunci se va simţi cu adevărat prăpădul. Întâi vor exploda ta­xele, apoi celelalte mici beteşuguri ale sezonului rece. Preţul gigacaloriei, mereu mai scumpă de la un an la altul. La fel şi alimentele. Cum bani vor fi ioc ca să rimeze cu boc şi cu poc – poc, fiindcă vor fi cu siguranţă revolte stradale, cei ce si-au pus din timp urzici in sare vor fi fericiţi. Rog guvernul să preia exemplul Coreei de Nord unde se predau cursuri de supravieţuire la tv. În plus, ar putea să legalizeze obiceiuri străvechi cum ar fi braconajul şi prostituţia.
Râdem, glumim, fu##m – plătim. Preţul a douăzeci de ani de furt naţional. Preţul nepăsării la ce fac nişte aleşi ce ne îmbie odată la patru ani cu sloganuri pompoase. Ne-am crezut pe vecie ocrotiţi de un stat care a încetat să existe după diluviul din Decembrie. Am permis să vindem tot, am distrus agricultura, industria, iar acum ne-am pomenit calici şi în fundul gol. A comentat cineva când s-a ,, privatizat” Petromul?! A ieşit lumea în stradă când un nespălat a cumpărat Sidex Galaţi ori băncile au început o campanie fără precedent de îndatorare a poporului?! Nu. Ştie tot natul despre marile afa­ceri, până şi- o babă a auzit de miliardele făcute în afaceri cu Statul, dar nimeni, niciodată nu a făcut tămbălău pentru asta. În schimb ne-am apucat de mitinguri după ce ne-am pomenit cu tăierile salariale. Credeţi că va păsa cuiva de nişte sindicalişti ce urlă în megafoane?! Niciodată. Au termopane puse la preţuri de 30 de ori mai mare decât, şi eventual ascultă muzică la laptopurile ce au costat cât un Logan în timp ce îşi sună amantele de la telefoanele de serviciu. Răul trebuie tăiat de la rădăcină. Averile necinstite să fie confiscate iar vinovaţii închişi. Face cineva asta?! Nu. În schimb mărim taxe, tăiem pensia la ţaţa Floarea fără să vedem că un fost torţionar comunist are câteva mii de lei pe lună şi excursii gratuite la case de vacanţă. Sau îi fa­cem pe paraziţi pe slujbaşii ce-şi tocesc coatele la Stat, pentru câteva sute. Şi atunci ne mai mirăm că cei ce doresc să se realizeze cu ceva în viaţă scrâşnesc printre dinţi. ,,Rămâi cu bine stat idiot, în care nu se va schimba niciodată nimic, cu excepţia sferelor puterii. Eu îmi depun do­sa­rul pentru emigrare!”.

Dezastrul ecologic care a cuprins apele barajului Tauţ lasă pescarilor sportivi un gust amar şi o întrebare: Pentru ce plătesc cotizaţia la AJVPS?!

Ne protejează cineva interesele?! Pe un kilometru de Mureş sunt instalate aproximativ trei setci şi zece vârşe, iar despre numărul pripoanelor nu are rost să mai vorbesc. Indiferent de sezon greblaşii sunt în floare, de acest sport ocupându- se îndeosebi oameni ai legii, ce astfel îşi întăresc muşchii pe care-i încoardă de formă la infractori. Ultrasunetele sunt ,,specialitatea” timişorenilor sătui de monotonia birourilor… SRI, pentru că acolo muncesc o parte dintre nenorociţii ce devastează, cot la cot cu inspectori silvici pensionari, fondul piscicol. Între timp, pentru a compensa lipsa explozivului ca­uzată de paza impusă la cariere, plebeii au început să braconeze la… butelie. Metoda e cât se poate de simplă şi dă randament în special iarna, la gropane. Oficial, permisul de pescuit eliberat de AJVPS Arad îţi permite să pescuieşti pe lângă apele curgătoare şi în balta de la Vladimirescu ori barajul Tauţ. Odată cu concesionarea acestuia din urmă de către un om de afa­ceri orădean, pentru că-n Arad nu s-a găsit nimeni care să dea şpaga necesară unei astfel de afaceri, situaţia Tauţului a devenit incertă. Nimeni nu mai ştie dacă pe viitor se va mai permite pescuitul (cel sportiv pentru că şi acolo braconajul este-n floare); iar între timp au început să moară tone de peşti. Victime ale unui ecosistem distrus de incompetenţă şi indiferenţă, peştii Tauţului au murit în masă, transformând locul într-o bombă ecologică, şi în acest moment autorităţile, de la Apele Române la Garda de Mediu, au evitat pur şi simplu să dea un răspuns, dând vina pe alge, cu toate că se ştie că erbicidele şi pesticidele au fost cele ce au ucis. Substanţele res­pective s-au scurs în baraj din terenurile cultivate, în urma ploilor torenţiale.
Din păcate, soarta barajului de acumulare de la Tauţ nu este singulară. Un alt luciu de apă cu destin la fel de tragic este barajul de la Căpâlnaş în care ciocoiul roşu propietar de fermă în localitate îşi spală oile cu neruşinare. Fără să-i pese de bolile pe care le poate transmite consătenilor săi, majoritatea copii ce vin la scăldat, îşi pune ciobanii să-i îmbăieze turma de mioare, sfidând o comunitate întreagă.
Dacă Tauţul este compromis, la Căpâlnaş încă se mai poate face ceva. Se încu­metă cineva, oare?! Sau se teme că va avea destinul de martir al consoartei ciocoiului (vechi şi nou); din localitatea cu ospiciu?!