Latest Entries »

Ţara lui Mini Arnold

Agasat de agresivitatea primei săptămâni de campanie electorală, tot rumânul se uită la ştiri, ştiind că doar acolo nu va avea parte de politică.

Din păcate, emisiunile de ştiri îi oferă o prostituţie la fel de deşănţată ca aceea din mincinoasele emisiuni electorale. Vorba aia: Sărăcia-n beep mă împunge, fug de ea şi tot mă ajunge! Căci altfel nu putem numi ce ni se serveşte la meniul de tâmpire zilnic pe care îl luăm după ce ne punem şervetul pe genunchi şi ne aşezăm cuminţi în faţa tembelizorului.
Personal, mă îngrozesc să văd ce repere morale a ajuns să aibă acest popor. Curve, pseudo sportivi drogaţi şi analfabeţi, „jmecheri“ sau îmbogăţiţi peste noapte. Am ajuns într-un asemenea hal de denaturare încât ne mândrim că un copilaş din România a fost numit Giuliano Mini Arnold de străinii ce-l privesc ca pe un artist de circ. Pregătit de un tată lipsit de scrupule, acest micuţ a dobândit nişte aptitudini într-adevăr excepţionale pentru vârsta de numai patru ani. Dar v-aţi gândit vreodată care e preţul acestor performanţe?! Acest copil nu a avut libertate de alegere. Fiind obligat de la cea mai fragedă vârstă să ridice greutăţi şi să execute diverse mişcări sportive, a ajuns să i se pară normal efortul la care este supus zi de zi. Cu timpul, efectul acestui travaliu îşi va pune amprenta asupra sănătăţii sale. Dat fiind cei câţiva anişori ce-i are, riscă oricând să sufere o accidentare care să-l nenorocească pe viaţă. Dar ai lui, care fac bani frumoşi din asta, nici că le pasă. Din contră, sunt hotărâţi să-şi pună şi ceilalţi copii la treabă. Atunci să vezi bani şi contracte de tembeliziune! Iar de reclame nici nu mai vorbesc. E trist. În curând o să ni se pară normal să privim pe micile ecrane meciuri de kick box între copii, aşa cum se practică la nivel subteran pentru satisfacerea unor minţi bolnave, în Rusia. Dar poate aşa e şi ţara asta. Distrusă pe veci, cum va fi şi sănătatea acestui nevinovat, dacă va avea ghinionul să se accidenteze, dat fiind naivitatea specifică vârstei. Şi a lăcomiei nemăsurate a celor ce i-au dat viaţă. O Românie având chipul aidoma celui unui copil măcelărit într-un meci de box.
Deocamdată avem parte de un suflet inocent care chinuit de nişte părinţi denaturaţi a ajuns să facă box ofice alături de-o „prinţesă“ ce-a intrat în erecţie, cuprinsă de zorii menopauzei, şi-a purces să povestească ce-a făcut cu Moş Columbeanu amu’ 15 ani.
Să învie ‘nea Nicu şi să-l pună pe Liţu să taie cablul. Destul cu tembeliziunea. Mie nu-mi mai pasă. Merg la pescuit ca să am ce povesti seara, la un vin fiert servit drept în botu’ sobei. Doar buie iernoaica pă noi!

Xanax, Xanax, Domn cel Mare…

Nu e o gogoaşă electorală, ci o realitate.

Din cauza bucuriilor crizei şi a traiului bun, tot mai mulţi români se îndulcesc cu Xanax. Indiferent de nivel, în micuţa pastilă îşi găseşte alinarea toată lumea. Secretare obeze, profesori cărora ficaţii praf nu le mai permit o parolă cu Bachus, oameni de „succes‘’ printre care putem număra curve cu funcţia de manechin, politicieni de doi lei sau avocaţi isterici. Şi mulţi alţii. În România, Xanax-ul a devenit cocs-ul (cocaina) săracului, pentru că la noi clasă de mijloc există numai în Parlament. Singura diferenţă faţă de cocaină este că- n loc să te facă zmeu, te tâmpeşte şi te face legumă, apatic la grijile cotidiene. Da de altfel ăsta e şi scopul. Trăim atât de bine încât am înnebuni dacă nu am mai tăia din fericirea de a fi român. Cum nu toţi ne permitem luxul de a ne îmbăta la serviciu, apelăm la Xanax. Un prieten, fost poliţist, lua 3 înainte să intre-n tură, şi asta zi de zi, până şi-a băgat picioarele-n el stress de serviciu asezonat cu comandanţi şpăgari, şi s-a pensionat anticipat. Acum a renunţat la pastiluţa magică şi-şi bea sictirul etilic prin cârciumile de unde altădată sălta beţivanii scandalagii, mândru nevoie mare că în final e liber. De slujbă. Alţii nu s-au pensionat, şi iau zilnic la servici, ca să nu înebunească. În special cei a căror slujbă le devine un chin inutil şi continuu, fiindcă au realizat că muncesc gratis. Vedeţi ce se întâmplă când rigiditatea costumului ori funcţiei nu îţi permite să-ţi etalezi nasul roşu?! Recurgi la alte subterugii.
Să iei sau să faci rost de Xanax, nu e mare lucru. Să nu credeţi că încerc să înfierez prin acest articol doctorii care eliberează reţeta verde. Nici pe cei care iau. Într-o ţară-n care cenuşiul răzbate dincolo de fericirea ce-o emană reclamele strălucitoare, unde durerea împletită cu indiferenţa devine rutina unei vieţi de câine, este ceva normal să iei ceva care să te mai liniştească. La noi clipa nu se trăieşte, ci se uită, aidoma unei orori de netrecut, în speranţa că mâine va fii mai bine. Un mâine tot mai îndepărtat şi mai obosit. Un mâine amânat la nesfârşit, care apare în gânduri sinonim cu speranţa unui trai mai bun. Un mîine în care întreţinerea nu va mai fi un coşmar iar salariul îţi va permite să pluteşti liniştit printre ratele escrocilor bancari. Doar nu credeţi că pentru toată lumea speranţa zilei de mâine înseamnă un câştig nesperat la Loto ori pariuri sportive. Sau mai nou, Bingo. Şi de ce nu, un sejur de neuitat în Franţa, Finlanda ori Norvegia. La cerşit.
Xanax, Xanax, Domn cel Mare…

Dramele de lângă noi

Despre copiii suferinzi de Sindromul Down se vorbește în șoaptă. Iar aceasta este cel mai îngrozitor lucru.

Vă vine sau nu să credeți, într-o țară care susține că se află în plin trend occidental există părinți care se opun ca ei să fie acceptați la grădiniță, ca nu care cumva să le aibă odraslele de suferit. Persoanele cu Sindrom Down nu au nici o vină că s-au născut așa. Din păcate sunt agresați din toate părțile, iar așa cum am mai spus, acesta este cel mai îngrozitor lucru. Și pentru ei, și pentru sărmanii lor părinți. În țările în care cuvântul civilizație nu reprezintă doar o vorbă goală, aceștia sunt protejați și ajutați ca în final să își facă un rost în viață. Spre rușinea societății noastre, nu facem nimic pentru a sensibiliza opinia publică asupra dramei prin care trec aceste suflete de lângă noi. Din contră, îi ostracizăm cu toată răutatea noastră de inimi mici și meschine. V-ați gândit vreodată la ce simte un părinte al cărui copil este condamnat să trăiască la marginea societății, doar că s-a născut cu acest sindrom?! Încă de mici sunt dați la o parte. La grădiniță nu sunt primiți pentru că pe lumea asta există suflete mai mes- chine decât ale politicienilor care ne agre- sează zilnic cu minciunile lor deșănțate.
Iar directorii de grădințe se iau după acești monștri cu față umană și nu-i primesc, de frică că rămân fără ceilalți copii. Trist, dar adevărat.
Astfel, încă de la debut viața acestor copii nevinovați începe în izolare. În orașul nostru câțiva părinți disperați de nepăsarea celor din jur au înființat Asociația Sindrom Down Arad. Și încearcă să înfrunte împreună dificultățile de care se lovesc în fiecare zi. Nu este ușor să faci ceea ce fac ei. De exemplu CNA-ul, în virtutea unei legi la fel de tâmpite precum iluștrii ei membri, le interzice folosirea imaginilor copiilor în materialele prin care încearcă să-și câștige un rost într-o societate atât de bolnavă și înapoiată precum cea a noastră. Acești copii nu sunt ciumați, iar părinții care se zbat disperați pentru drepturile lor, merită mai mult decât nepăsarea și indolența celor din jur.
Opinia publică trebuie să se sensibilize la dramele de lângă noi, pentru că suntem oameni, nu animale. Și doar atâta ne-a mai rămas în toată nebunia și sărăcia din jur. Să fim oameni.

Datina de la Burducea

Aţi auzit de popa din Burducea?! Ăla care umbla când cu steaua, când cu crucea?!

Făcea ce făcea taica popa şi ide sezon se descurca şi pica mereu în picioare. Nu conta dacă la putere erau legionarii, comuniştii ori Antonescu cel veşnic încruntat. Şi bineînţeles că i se rupea de cei care îi condamnau lipsa de coloană vertebrală. Judeţul are un urmaş de nădejde al popii din Burducea. Dacă ar fi fost preot şi-ar fii şters de gură cu mâneanteriului, dar cum tataia nostru este un om politic de nădejde, nu se cade să păteze mânecile costumelor de calitate. Pionier al traseismului politic, popa de la Burducea o tăia când cu steaua, când cu crucea, fiindu-i egal de partea cui se află, atâta timp cât atârnă de ciolanul puterii. La fel şi sosia-i burduhănoasă. Cât a supt de la PSD şi-a umflat averea cu pompa de dezinfecţie a TIR-urilor ce tranzitau vămile judeţului, apoi apilustrul său naş a ajuns prim ministru şi a trecut în barca aflată pe valul puterii. Şi uite aşa a înhăţat de urgenţă altă funcţie. Singura plăcere a bulibaşei de la RADM este puterea. Nu- i de nimeni, în timp clădindu-şi o vastă reputaţie de recalcitrant. Toţi sunt nişte limbrici în faţa puterii sale nemăsurate.
Însă din toată aroganţa inerentă grandomaniei, cel mai mult au de suferit firmele care au executat lucrări pentru Măria Sa, Dumnezeul Drumurilor Municipale. Sub tutela sa, RADM a intrat în ,,reorganizare judiciară‘’ , versiunea cacademic – oficială a cuvântului FALIMENT. Iar asta-l face să nu mai achite datoriile pe care RADM le are cu nemiluita. Neplătite, firmele care au lucrat pentru regia păstorită de dânsul se sting în datorii. Cum ultima plată către firmele ghinioniste a avut loc la Paştele Cailor iar următoarea va veni la Sfântul Aşteaptă, multe au fost nevoite să- şi întrerupă activitatea. Iar asta înseamnă oameni trimişi în şomaj, care au rate la bănci şi familii de întreţinut. Alte destine lăsate pradă implacabilului malaxor al crizei.
Cum ultimele evenimente de pe scena politică au dat un nou suflu carierei popii de la Burducea model 2009, ne putem aştepta ca acesta să promoveze pe noi culmi ce îi vor permite în sfârşit să-i răspopească pe cei care i s-au opus de- a lungul timpului. Cică ar fi şi unii care nu s-ar mărginii la reproşuri şi ar veni cu probe concrete. Aşa să fie, oare?!

Frăţia Ciolanului

Nu, nu e vorba de politicieni. Dă-i dracu, n-au decât să vadă ciolanul din perspectiva haitelor turbate de câini, nicidecum de a mea.

Asezonat cu fasole şi celelalte ingrediente de rigoare, ciolanul reprezintă pentru mine simbolul armoniei perfecte. Ştia marele Ţuţea ce ştia când zicea că ar trebui ridicat un monument pentru inventatorul acestei divine mâncări.
De- o vreme încoace, sfârşitul de săptămână devine sinonim cu ceaun, fasole, ciolan, răchie, şi nu în ultimul rând, ci tocmai în primul, beţie totală. Da, beţie totală, n-au decât să sară-n sus cât vor aprigii practicanţi ai pudibonderiei de doi lei. Nici măcar nu scriu unde mă doare de ei, pentru că m-aş obosi degeaba şi în plus, nu s-ar putea tipări. Da cine ştie. Poate pe viitor o să lipesc pe Corso nişte afişe pe care va fii scris ,,Mă doare-n p…..’’.
De data asta n- a fost deloc uşor. Din contră, lupta s-a ţinut pe viaţă şi pe moarte. Ca un preambul a năpastei ce urma să buie pe noi, întâi a căzut la datorie Kalman. Şi la propriu, şi la figurat. A rezistat exact 14 minute şi 27 de secunde, timp în care a consumat două păhărele în care era pusă Termonucleară de Bălcescu, un cupaj absolut criminal format din o treime răchie de 42 respectiv două treimi de 54 ştricuri. După ce a căzut pentru patrie, toate privirile au fost aţintite asupra mea. Aidoma unui mucenic, mi-am acceptat cu stoicism martiriul, privind cu subânţeles covorul de frunze ce urma să- mi devină aşternut după ce mă va fi strâns Bachus în braţe. Decorul era fantastic. Pe malul Mureşului, la Hălăliş, nu poate fi altfel. Aici petrecea şi cel care a dat nume festivalului de poezie săvârşinean chefurile ce l-au trimis devreme în nemurire. În liniştea tulburată numai de ecoul tălăngilor celor şase vaci existente-n sătucul aflat la un kilometru de Săvârşin, am purces la fabricarea esenţei bucătăriei naţionale. Urmând reţeta lui Mandea, pe care îl invit pe această cale să lase oraşul pentru două zile şi să vină aici, am reuşit să tragem o mâncare cum n- a văzut Parisu’, Intercontinentalu‘, birtu’ lu Neagra şi hipermarketu’ domnului Tofan.
Finalul a fost apoteotic. După ce am sărbătorit realizarea fantasticei mâncări cu dansuri, ne-am aruncat în Mureş iar petrecerea a continuat cu hore şi brâuri bărbăteşti. În pielea goală, fireşte, la acest capitol distingându-se la modul excepţional creatorul teribilei Termonucleare de Bălcescu.
Greu, foarte greu. Poate că dacă ar fi fost alături de noi numele care de această dată n-au putut participa, am fi putut purta cu mult mai uşor pe umeri osânda unui chef monstru.
Naşpa. Nu mai poţi deschide tembelizoru fără să dai ochi cu milogii ce se bagă ce musca-n dosu calului oriunde e rost de-un vot. Amu se înghesuie la moaştele unei preacuvioase. Aşa că-l închid şi convoc ce-a mai rămas din gaşcă, poate o mai punem de-un chef. Toţi se resimt după lucrarea de ieri. Doamne, vino Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni….

D’ale festivalului

Aşa e, în ziua aia am fost pus pe fapte mari.

De cum am ieşit pe poartă am pus Sabaton-Primo Victoria să urle-n boxele Furiei Albe şi-am băgat cap compas la simpozionul festivalului. Acolo lumea şi ţara. Tiptil, ca o adevărată hienă de presă care se respectă, apare Luciano Valeriu. După faciesul pământiu se vede că marele ziarist a trudit din greu în ultimul timp.
Cum mă vede, cum îmi bagă mortu-n casă.
– Ce mai face Dana, prietena noastră comună?!
– Da dracu mai ştie, îi răspund eu. Chiar nu mai ştiu nimic de persoana respectivă.
– Nici io. Fată deşteaptă, dar dusă. De altfel aşa-i orice săvârşinean care se respectă, conchide cel mai bătut ziarist al ţării.
Îi atrag atenţia să nu mai vorbească de funie în casa spânzuratului şi intrăm la simpozion. Vorbeşte unu cu barbă dar toate privirile sunt aţintite pe o brunetă al cărui sex appeal devastator stă gata să explodeze. Cum subiectul discuţilor a fost ceva legat de frustrările scriitoriceşti, cred că este primul simpozion în care subiectul discuţiilor a prins obiect material chiar la un metru de onorabilii vorbitorii ce-o ardeau aiurea timoraţi de peisaj. Dom’ Vodi, pe viitor View Full Article »

Singur printre poeţi

Timizi, mahmuri, rupţi de drum şi realitate, luni au apărut poeţii Festivalului Dorel Sibii.

Aflat într- o evidentă stare de moţăială bahică, Florin Partene dă din când în când din scăfârlia-i nedusă la frizer şi bărbir. Singurul în vervă este maestrul Vasile ce nu- şi dezminte reputaţia de poet genial, pescar fanatic şi consumator, ca să nu zic băutor de frunte. A venit cu o zi înainte, luându- şi nelipsitul leac în sticlă de plastic, o groază de cărţi şi beţele de pescuit. Lângă el stă Monica, un chel şi- o tipă ce pare desprinsă din Star Trek. Apar Vodi cu Nică, duhurile din umbră ale festivalului. Direcţia Troaş via Zbeg. După câteva zile îi vizitez. Poeţii s- au aclimatizat bine. Au dat de căldările de răchie din zona aşa că au parte de inspiraţie cu nemiluita. Una din tipe se uită trist la mine şi îmi zice că trebuie să plece la Bucureşti. Am uitat cum o cheamă dar sunt sigur că nu era numele ei adevărat, pentru că- s convins că este de provenienţă extraterestră. Men In Black rules! După ce mă ,, cuprind ” bine degustând din View Full Article »

Remanierea lu’ Peşte

Nu găsesc nici o criză în sfada de la sfârşitul mariajului PSD – PD-L. Era de aşteptat să se ajungă aici.

După un an de pândă reciprocă şi joacă de-a micul pârâcios în faţa naţiunii, se scărmănă oleacă iar apoi se duc de braţ să-şi mănânce ciorba căpătată în primul bufet al ţării.
Între timp apar tot felul de arătări la tv. Am ajuns la concluzia că turma de politicieni şi analişti ce-şi dau cu părerea la tămbălăul unei guvernări forţate sunt mai siniştrii decât Nikita, Fernando de la Caransebeş ori privi­ghetoarea Tarky. Măcar ăştia te mai fac să zâmbeşti. Dar ce să vezi afară de mutre acre şi irascibilitatea caracteristică oricărui jucător aflat în pericol de a-şi pierde banii la băşinoşii gata să facă orice, numai să rămână agăţaţi la grumazul puterii?! Nimic.
Oameni buni, puneţi bulină roşie talk showurilor fără început şi sfârşit, că se uită copiii şi ar fi păcat să ajungă nişte porci şi escroci precum ruşinea naţiunii – politicienii ce-o ard aiurea numai să facă încălzire pentru alegeri.
Până una alta, cioclii României postdecembriste fac spume la gurile pe care toată hârtia igienică din lume nu le-ar putea şterge de rahatul mâncat. Pe tv se bagă titluri de genul ,,Criza, înapoi la partide’’; în culori atât de ţipătoare de parcă ar fi început războiul.
Nu înţeleg cum se poate face atâta caz de horcăielile agonice ale struţo-cămilei politice fătată-n decembrie trecut întru veşnica înavuţire a parveniţilor pe care am pus ştampila. Sunt atâtea lucruri cu adevărat importante, dar avem timp să dezbatem la nesfârşit doar răfuiala unor personaje aflate la un veac lumină de poporul care a făcut greşeala să le voteze.
S-au înşelat românii la alegerile din View Full Article »

Ţeparul de Aur

Fiindcă tac-su era colonel de Securitate, s-a obişnuit de mic să trăiască după cum l-a tăiat capu.

Apoi a crescut mare şi s-a făcut ţepar. O profesiune rentabilă. Iei maşini pe care uiţi să le mai plăteşti, invocând tot felul de defecte, iar când te plictiseşti de ele, le înapoiezi. Bineînţeles, după ce dai şi ghinionistul vânzător în judecată. Dacă ţi se execută vreo lucrare, sechestrezi utilajele firmei care ţi-a picat în plasă şi în loc de plată, ameninţi omul care ţi-a muncit pe degeaba. Doar ai şi cu ce. Prietenii tăi, interlopii actualmente închişi îţi pot veni în ajutor chiar dacă sunt după gratii, sinapsele cu ,,lumea liberă‘’ rămânând la fel de trainice. În plus, din oamenii lor au rămas destui în libertate, lucru care dă de gândit celor ce-şi pun întrebări legate de eficienţa organelor legii. Nu degeaba te lauzi mereu cu prietenia care ţi-o poartă răufăcătorii care pentru moment şi-au atârnat lanţurile de aur în cui şi fac circ pe holurile tribunalului.
Ce ţi-e şi cu ţepele astea. Când prinzi gustul banilor nemunciţi, View Full Article »

Avem di tăti…

Poftiţi, intraţi, intraţi şi cumpăraţi, (luaţi ziarul şi vă holbaţi), avem di tăti…

Septembrie. Greva profesorilor, înjurături la Ţebea, la Săvârşin conflictul religios a intrat într-o nouă dimensiune, iar la Neagra vânzările cunosc un trend ascendent. Ieri m-am îmbătat cu Ghighi, Liţu şi dl. ing. Tencalec, în Turcia a fost dezastru, un fost şef al miliţiei a fost prins la furat… Hopa. Fost miliţian?! Hmmm… îl scot confraţii, or să zică: ,,a vrut să testeze vigilenţa paznicilor’’, şi-l scot cu basma curată. Ori să urle-n gura mare ,,ÎNSCENARE’’, aşa cum a zis tovarăsul colonel Lenţov, care l-a cunoscut bine în vremurile când bântuia prin Arad pe tataia ce-şi îndesa odorizante-n papuci. Da şi ăsta nu-i normal. Dacă lua şi el ca tot omul o sticlă cu băutură, îl mai înţelegeam. Da fix brăduţi din ăia de spânzurat la retrovizoare?! E clar, are probleme cu etajul. Să facă bine să se apuce de băut, poate-i trece! Şi să-şi lase plete şi să umble precum fie iertat nea Pittiş.
Septembrie. Oamenii au terminat concediul View Full Article »

Powered by WordPress. Theme: Motion by 85ideas.