Coltu' lui Bebitzu

Ca-n fiecare toamnă, maestrul Stepan s-a ras în cap şi-a venit la Săvârşin hotărât să nu mai bea niciodată.

Ei, să nu credeţi că rugi- niul frunzelor îi provoacă depresii şi ia trenul până-n gara săvârşineană pentru a-l schimba cu autobuzul ce merge spre ospiciul din Căpâlnaş, el vine aici din mistuitoarea-i vocaţie de poet.
Ne-am întâlnit pe-o terasă din centrul localităţii, unde-şi servea cafeaua alături de-un proaspăt scos din ghearele varicelei: Vasile Leac. Maestrul Stepan îmi şopteşte suav: Bebiţu, ia o vodcă. Zis şi făcut. Cei de la masă fac ochii cât cepele şi-l acuză de ce s-a apucat de alcool după o abstinenţă de-un an, uitând că s-au făcut praf c-o noapte înainte, şi săptămâna trecută ori de fiecare dată când s-au întâlnit. Aşa se întâmplă când vrei să pari un cetăţean respectabil! Ajungi să-ţi crezi minciunile pe care le repeţi la nesfârşit, aidoma unui Goebbels al abstinenţei, de zici că eşti parlamentar. După ce devorează apa de foc dintr-o sorbire, mergem spre primărie unde trebuie să înceapă simpozionul.
Dăm de participanţii la concursul de poezie ce-mi confirmă poveştile ce bântuie prin comună. S-au îndrăgostit de Săvârşin! Atât de mult, încât s-au făcut aproape zilnic praf cu groparul localităţii, onorabilul domn Micu. Pro­babil, ca să-i îngroape gratis în sânul gliei de sub poalele Cetăţuiei, pentru că după cum se ştie, poezia a fost dintotdeauna surioară nă­păstuită a sărăciei.
Ne luăm doza de plictis simpozional, apoi plecăm spre ilustrul înaintaş al localului Neagra, legendarul Birt Cărunt. Intrăm în sala încărcată de istorie şi ne punem la masa unde altădată stătea gloria nedrept uitată a vieţii culturale săvârşinene, pictorul Ioan Sibii. S-a prăpădit anul trecut, iar de atunci nu-l mai pomeneşte nimeni. Ospătăriţa Pui Mic ne serveşte un aperitiv ca să nu începem festivalul propriu-zis pe burta goală. Urmează să urcăm sus, în deal la Moşu Miu, loc devenit sinonim cu poezia, şi conform tradiţiei cele petrecute acolo sunt cu mult mai grele decât golgota urcării dealului.
Odată ajuns, salut participanţii la concurs care s-au aciuiat lângă o căpiţă şi constat că maestrului Stepan îi rezistă freza imaginară pe care şi-o periază instinctual, trecându-şi la intervale regulate mâna peste scăfârlia-i cheală. Îşi tratează rănile abstinenţei imaginare de-un an c-o tărie de Troaş, conversând pe marginea volumului în curs de apariţie cu sculpturile expuse de amfitrionul petrecerii.
Dar despre cele petrecute acolo voi scrie într-un alt episod.

Cei care au răsuflat uşuraţi după apa­riţia OUG 50/2010, imaginându-şi că nesimţirii şi lăcomiei bancare i s-a pus oarecum căpăstru, s-au înşelat amarnic.

Iar campania în care sunt implicaţi 100 de avocaţi gata să muncească benevol în folosul celor înşelaţi la contracte, mi se pare frecţie la piciorul celebrului pirat Barbă Albastră. Ăla de lemn, fireşte. De bancă nu te mai scapă nici groapa, nici crematoriul, iar dacă îţi iei lumea-n cap şi dispari ca Elodia rişti să te prindă şi linşeze însăşi familia-ţi nervoasă că-i pusă să achite rate în locul tău.
În ciuda ordonanţei prin care sunt eliminate anumite comisioane din contractele de credit, băncile nu s-au obosit să facă ceva din ceea ce li s-a cerut prin lege. Dimpotrivă. Au redenumit comisi­oa­nele, le-au dat alte valori, umflate fireş­te, şi şi-au înştiinţat victimele la spartul târgului că le aşteaptă pentru clarificări la sediile unde s-au nenorocit semnând contractul de împrumut.
Explicaţia-i simplă. Odată cu 21 iu­nie, data apariţiei Ordonanţei 50/2010, băncile aveau 90 de zile la dispoziţie pentru a-şi anunţa clienţii de necesitatea semnării unor noi acte la contractele existente, nesemnarea hârţogăriei respective urmând a fi considerată drept acceptare tacită a noilor realităţi contractuale. În loc să mediatizeze acest lucru, cămătarii moderni ai României au lansat tot felul de fumigene prefăcându-se că se luptă cu ordonanţa, pentru a distrage atenţia de la capcana ce-o pregăteau ,,clienţilor”.
Profitând de faptul că românului îi pasă vara numai de ţâţe şi buci goale, majoritatea băncilor şi-au înştiinţat victimele cu întârziere, punându-le în faţa fap­tului împlinit. Şi de multe ori în situaţia de a se pomeni cu o rată mai mare, dato­rată creşterii dobânzii în urma noii formule de calcul venite odată cu ordonanţa.
În plus, câţi din milioanele de înşelaţi ai contractelor de credit au habar ce înseamnă fraza ,,dobânda de credit este raportată la indici de referinţă publici ROBOR/EURIBOR/LIBOR, la care se adau­gă o marjă de risc”, strecurată ca din greşeală spre final?!
Asta-i viaţa. Singura diferenţă între prostituatele ce-şi camuflează ocupaţia sub masca saloanelor de masaj şi băncile ce mâzgălesc alte hârtii ca să te poată jec­măni mai bine este că fetiţele mai au de-a face cu legea, pe când sistemului bancar aşa ceva îi este străin cu desă­vâr­şire, infectând nestingherit o ţară întreagă cu sifilisul ratelor şi dobân­zilor fără număr.
Dealu-i deal şi valea-i vale, banca-i bancă până moare.

Legea propusă de deputatul Tudor Ciuhodaru (nu contează partidu, toţi îs la fel); pentru cunoscători doctoroiul chelios ajuns mare om politic după ce şi-a făcut capital de imagine lătrând în cadrul ştirilor de la ora 5, aduce fiori de groază beţivanilor pentru care UPU (Unitatea Primiri Urgenţe) este a doua casă.

Cică, dacă ajungi la urgenţă-n comă alcoolică, trebuie să plăteşti spitalizarea indiferent dacă eşti sau nu asigurat. Mă cutremur când mă gândesc la repercursiunile legii asupra consumatorilor ce pică pe unde apucă, precum dl. Kalman, pe care odată l-a descar­ce­rat SMURD-ul din buda celebrului local Neagra unde leşinase şi blocase în cădere uşa, iar apoi l-au plimbat ca girofaru ca pe un preşedinte. Păi ăştia-n trei luni sunt executaţi silit pentru a-şi plăti costurile spitalizării!
Această lege va arunca România în era denun­ţu­rilor din ură şi răzbunare. Ai ciudă pe unul?! Bagi în el matrafox până ia linia orizontului de la nivelul solului, şi chemi Salvarea. Om l-ai făcut. Cei mai afectati vor fi plătitorii de taxe unui stat ce nu le mai permite luxul de a fi adunaţi din stradă atunci când vor să uite că tră­iesc zi de zi tragedia de a fi urmaş de-al lui Decebal, Traian ori Ginghis Han, ca să nu uităm minorităţile conlocuitoare. În schimb, boschetarilor fezandaţi în Mona li se rupe de convenţiile sociale şi-şi vor hodini în continuare la UPU, ciolanele obosite şi dezosate de foame. N-au casă, n-au acte, ce să ia de pe ei?!
Pentru cei ce nu vor să aibă de a face cu spitalul când se îmbată, propun să se distribuie brăţări inscripţionate ,, consumator dedicat, rog nu sunaţi Ambulanţa”. Astfel lumea îi va recunoaşte şi nu vor ajunge-n situaţia ca o beţie să coste mai mult decât pot bea, fură chelnerii ori jefuiesc borfaşii ce stau la pândă-n cârciumi.
Aşadar fraţi consumatori, mare atenţie pe unde vă turmentaţi, şi orice ar fi, nu vă lăsaţi colegii căzuţi la datorie, s-ar putea să sune vreun imbecil la Salvare şi să-i ardă la buzunar. Această lege este absolut revoltătoare şi va da naştere unui val de agresiuni fără precedent împotriva medicilor.
Păi eu unul, dacă mă trezesc din beţie după ce-am fost dus cu japca la Urgenţă sparg tot, mai bine merg la puşcărie pentru distrugere şi alte violenţe decât să le dau bani. Că n-am!

Prin ordonanţele tâmpite pe care le dictează pe bandă rulantă, ministrul Sănătăţii şi-a propus împlinirea viselor iluştrilor săi înaintaşi horthyşti, şi anume exterminarea poporului român.

Ce-are un jurist făcut la apelul bocancilor cu Sănătatea, numai Dumnezeu ştie. Ori cei ce dictează interesele unui partid ONG, aşa cum este vajnicul UDMR. Nu doresc să dezgrop îngerii ucişi în tragedia de la maternitatea Giuleşti, şi nici alte hibe din sistemul sanitar care ar fi trebuit să ducă la demisia pe motiv de incompetenţă crasă a politrucului ajuns ministru. Cele scrise mai jos sunt suficiente pentru a arăta de ce este capabil sinistrul bade Attila.
Recent, Attila Cseke a mai dat o ordonanţă absurdă prin care va reuşi să scape de majoritatea bolnavilor cronici. În con­diţiile în care unii pacienţi au nevoie săptămânală de trimiteri la medicul specia­- list, dobitocul îmbrăcat în ţol de cioclu consideră că orice asigurat are dreptul la numai trei bilete de trimitere per specia­litate în decursul unui an. Ce este în plus, se plăteşte. Un medic specialist, în baza acelei trimiteri poate face o reţetă gratuită sau compensată, dar cum numărul acelor trimiteri s-a limitat în mod drastic, se va ajunge în situaţia ca bolnavii să fie nevoiţi să le cumpere. Având în vedere preţurile medicamentelor, se va ajunge în situaţia ca oamenii să aleagă între sănătate şi traiul de zi cu zi. Cei mai afectaţi de prostia ministrului sunt cei cu probleme cardiace, principala boală ce macină România. O astfel de boală aduce infinit de multe necazuri, ce implică mai multe trimiteri la specialişti şi costă foarte mulţi bani chiar şi atunci când medicamentele erau compensate. Din păcate nimeni nu se întreabă ce se va întâmpla acum, în condiţiile impuse de ministrul cel sinistru.
Această ordonanţă cretină, făcută să adune bani din piatră seacă unui buget cârpit cu aţa albă a insolenţei, nu poate veni decât în sprijinul firmelor de pompe funebre, cu care se pare că badea Attila ori şefii săi au bătut laba. Aşa că nu-mi rămâne decât să-l întreb pe celebrul exponent din lumea afacerilor mortuare: Cât ai cotizat, Kuki?!
Surse din lumea halatelor albe m-au informat că în maximum un an sistemul sani­tar va scăpa de povara a cel puţin 100.000 de asiguraţi, care vor pleca în lumea de dincolo suduindu-l pe badea Attila de la Sănătate. Un sinistru care se crede în timpul liber biciul lui Dumnezeu, precum străstrăbunicul său, uitând că nu este decât unealta unui partid ONG aflat vre­melnic în împărăţia ciolanului.
Cât ai cotizat, Kuki?!

Poate că-n 2012 nu va veni sfârşitul lumii, dar cu siguranţă lumea poli­tică nu va mai fi cea de acum, turbulenţele din preajma alegerii şefiei PSD Arad arătând cu prisosinţă acest lucru.

Când adie miros de ciolan, pechi­nezii cu două picioare se transfor­- mă-n pitbulli agresivi, în asta remar­- cându-se în mod deosebit trimisul Bucureştiului întru restructurarea din temelii a PSD Arad. Nu contează că acţiunea a fost soldată cu un noian de eşecuri electorale, el vrea cu orice preţ să rămână pe funcţie, copiindu-l la modul imbecil pe mentorul său, eternul perdant Geoană. Cine se aseamănă se adună. În ciuda încercărilor dispe­rate de a-şi impune atitudinea sfidătoare, de mitic făcut şef la apelul bocancilor, n-a reuşit să-şi depăşească condiţia de pechinez în faţa dulăilor cu state vechi în partid.
De aici i se trage iubirea pe care i-o arată „simpatizanţii” pentru care expresia „ridică-te Lazăre şi umblă”… înapoi în Bucureştiul tătucului mult iubit, să vă plângeţi rateurile din campanile electorale, până ţi se aburesc sifoanele ochelarilor. Prin Arad curge Mureşul, nu Dâmboviţa, iar specimene ca Bubico nu prind la public, excepţie făcând cei care încă mai visează funcţiile pe care le-a promis cu generozitatea înecatului disperat să ajungă la mal.
O altă panaramă ce-a mirosit că-n 2012 nu va veni Planeta Nibiru ci vremuri mai bune pentru partid este Luca „pedelistu”, după cum i se spunea pe vremurile când mergea cu portbagajul pe la primării şi combina lumea-n funcţie de cât era de săracă cu duhul. Dăruit nativ pentru politică, de orice culoare ar fi aceasta, dar să fie la putere, a suferit o traumă în momentul când nu s-a regăsit pe lista PD-L la alegerile din 2008, şi-a ascultat sfaturile unor mentori ce l-au trecut prin sita şi dârmonul curvăsăriei politice din vremea când lipea afişe.
Astfel a sărit pârleazul şi s-a dus glonţ la partidul rival, unde prin me­tode specifice a reuşit să devină de­putat. Din păcate pentru cei ce-au gândit acţiunea, calul troian s-a do­vedit a fi un măgar… cu pretenţii de şef, ca să aibă cuţitul şi slănina la îndemână când se vor împărţii funcţiile viitoarei guvernări. Deh, aşa se întâmplă când elevul îşi depăşeşte maestrul! Conform Evangheliei după Luca, o slugă nu poate sluji la doi stăpâni, şi având în vedere ante­cedentele sale nu trebuie sa ne mire că are o imagine de alogen în faţa membrilor ce încă se întreabă pe care din stăpâni îl iubeşte cu adevărat. Dacă sondajele de opinie îşi vor continua trendul actual, ne vom întoarce-n 2000 când nu am mai fost copii şi am alungat c-un picior în fund boşo­rogii Convenţiei Demodate, iar la putere au revenit falnicii baroni roşii ai PSD. Aşa că nu ne rămâne decât să sperăm că membrii săi vor alege în 16 septembrie pentru Arad, şi nu după interese personale pe cel care va fi interfaţa judeţului cu puterea ce se contureaza la orizont.

De când e lumea, oamenii au nevoie de duşmani, iar dacă aceştia nu există, se inventează, pentru a distrage atenţia de la adevăraţii monştri ce pândesc din umbră.

Azi, cei ce trudeau pe 600 de lei ori foştii militari sunt consideraţi vinovaţi pentru colapsul economic şi transformaţi în duşmani ai poporului. Deh, e criză, iar valorile s-au inversat. Ieri erau mogulii, azi bugetarii şi pensionarii militari. E naşpa să fii bugetar într-o ţară ce te priveşte ca pe un parazit, indiferent de leafă ori munca depusă. S-a ajuns ca mucenicii executaţi în Colloseumul neputinţei puterii să fie cei mai amărâţi dintre slujbaşii statului şi cadrele militare în rezervă, iar lumea aplaudă fericită şi-i înjură, nutrind spe­ranţa egoistă că le va merge mai bine prin tăierea drepturilor băneşti ale celor mai sus pomeniţi. Nu ştiu cine sunt cu adevărat cei câştigaţi în valul de disponibilizări ce a cuprins sectorul bugetar. Cei care pleacă ori cei ce rămân?! Primii au fericirea de-a face foame c-o patalama de şomer în labă şi libertatea de-a muri la beregata celor pe care i-au votat. A doua categorie au rămas cu nişte bani de nimic şi ţurţurii fricii la fund, ştiind că în ciuda promisiunilor mincinoase ale guvernului vor mai urma minim două valuri de concedieri.
Acum naiba mai ştie câţi ani, pe panourile care străjuiau gropanele din şosele scria: Aici sunt banii dumneavoastră. Azi guvernanţii arată cu degetul spre foştii militari şi cei rămaşi salariaţi la stat, transformându-i în ţapi ispăşitori ai risipirii fără noimă a banului public.
Este ciudat că despre foştii torţionari comunişti nu pomeneşte nimeni nimic. Un gunoi de teapa lui securistului Enoiu trăieşte fericit cu 2.300 ron pensie, iar în ţară sunt mii ca el. Securişti ori miliţieni torţionari ce-şi văd liniştiţi de pensie şi afaceri, după ce o viaţă au nenorocit oameni după bunul lor plac, aidoma statului ce iată, îi protejează ca pe sfintele moaşte. Pesemne că domnul Boc, traumatizat din pruncie de bătăile primite cu cureaua de la ceasul lu tac’su, se teme să aibă de-a face cu dânşii…

Bine-a zis Nică, făcând haz de necaz în timp ce vizitam parcul castelului din Bulci: Festivalul ăsta e organizat pe ruinele castelului şi ale culturii!

Tipul glumea, fericit că-şi împlinise unul din vise. Debutul trupei AMMA la un festival folk. Dar să ne întoarcem la castel. Nepăsarea arătată clădirii ce-ar putea deveni o importantă sursă de venit pentru locuitorii zonei a fost pentru mine cu mult mai cutremurătoare decât stihurile menestrelilor ce s-au perindat pe scenă. Priveam spre ferestrele sparte, cu zăbrele scorojite, aşteptând dintr-un moment în altul să văd stafiile îmbrăcate-n pijamale urduroase ale bolnavilor ce şi-au dat obştescul sfârşit aici, pe vremea când domeniul era spital. Ne-am plimbat printr-un parc devenit loc mort, în care numai corcoduşii mai dădeau semne de viaţă. Fructele lor nu atrăgeau pe nimeni, ci din contră, lumea se ferea de ele ca dracul de tămâie, temându-se cu toţii de ceea ce-n termen popular se numeşte cufureală. Doar asta mai lipsea pentru edificarea unui peisaj de catastrofă completă, explicaţia fiind simplă. Probabil pentru a fi în ton cu dezolanta înfăţişare a castelului fost etalon al Văii Mureşului, organizatorii nu s-au obosit să aducă toalete ecologice, fapt ce a nemulţumit majoritatea participanţilor, şi a dat festivalului un aer primitiv, de clacă la prune.
Am plecat după ce am servit un suc la o tarabă unde o tânără din generaţia cocos vindea mici în timp ce-şi expunea cu generozitate axila neepilată, din care se scurgeau dâre de deodorant amestecat cu sudoare.
Ajung la Săvârşin,unde la Snack Bar este o atmosferă de zile mari. Chiar dacă a cântat şi Flavia, vedeta incontestabilă a serii este Ionuţ Mirică. Tipul este fenomenal şi pare intrat în transă, de parcă ar fi un Jim Morrisson al muzicii populare. Un adevărat demon ce hipnotizează publicul ( îndeobşte feminin, fireşte!).Din când în când se apleacă periculos peste mese de parcă ar priza cocaină, şi cântă cu patimă, provocând reacţii isterico-euforice fanelor aflate-n sală. Plec înainte ca în sală să înceapă ploaia cu sutiene şi chiloţei tanga.
Eşti tare Ionuţ, ţine-o tot aşa!

Aşa cum era de aşteptat, băncilor nu le pasă de încercările timide ale statului de a-şi proteja cetăţenii prinşi în capcana ratelor fără de sfârşit şi se fac că plouă atunci când un client (a se citi păgubit ) încearcă să-şi achite creditul integral, fără co-misionul de rambursare anticipată.

Nerespectând legile ţării pe care o jecmăneşte fără milă, sistemul bancar ne arată că nu este decât un organism parazit ce produce bani pentru stăpâni, în faţa cărora legiutorii statului român stau în poziţie de drepţi.
În plus, pentru a arăta tuturor cine este şeful, au introdus un noian de alte taxe şi comisioane, unele mai nesimţite ca altele. În România, băncile au tupeu pentru că ştiu că nimeni nu le poate sta în cale, legile devenind o hârtie mâzgălită, iar legiutorii nişte amintiri dacă FMI îşi încruntă sprânceana. Dar credeţi că hoţia bancară se opreşte doar la eternii bani?!
Banca este un tâlhar galonat care îţi fură pe lângă bani şi viaţa personală. Odată ajuns în bazele lor de date nu eşti decât un produs ce urmează să fie stors până la ultima picătură.
Pentru vulpoii ce rânjesc în spatele sacilor cu bani scoşi dintr-o Românie tot mai paradită şi bătută de Dumnezeu, clienţii nu sunt decât nişte găini inocente şi numai bune de jumulit, pe care le tero­rizează la fiecare întârziere de plată. Încălcând legile libertăţii persoanei, se amestecă în viaţa debitorului şi i-o transformă într-un adevărat coşmar. În încercarea de a afla totul despre el, se deghizează în aşa zise instituţii de sondaj şi-l asaltează cu telefoane ce par nevinovate la prima vedere, iar oamenii îşi dau datele fără să întrevadă sinistrul nenorocirii numite bancă.
Un urma tatonării, fiecărui ,,client” i se întocmeşte un profil în funcţie de care urmează să fie jumulit. Astfel, comisioanele, taxele şi celelalte buboaie ce umflă conturi şi golesc buzunarele sunt aplicate ştiinţific, iar măgarii care ne-au cotropit vieţile fără milă îşi arată adevărata grijă faţă de fiecare client în parte. Cea de ai transforma în sclavi ai epocii moderne.
Cu toate astea, nimeni nu face nimic pentru a schimba ceva pentru binele consumatorului român. Din contră. Legile nu se aplică, iar naţiunea tot mai sărăcită priveşte scârbită cum guvernanţii fac sluj în faţa reprezentantului cu rânjet porcin al FMI, conştientă că aceştia i-au amanetat încă o dată, aşa cum au făcut şi cei dinaintea lor şi cum vor face şi cei ce vor veni după.

Au trecut trei luni de la anunțul pacostei ce urmează să se abată peste țară, iar bugetarii încep să culeagă roadele competenței guvernului boc.

Am scris boc cu b mic, și te rog lasă-l așa, maestre Petre, că-i mic la stat, cap, ori stomac și ne crede pe aceeași măsură cu el. Să ne spălăm cu supozitoare și să mâncăm cât încape într-o linguriță de dat Milupa la prunci, singura diferență fiind că pe el îl bate tacsu” cu cureaua de la ceas, iar pe protestatarii foamei îi snopesc jandarmii cu pulanele. Iar când îți bei paharul și-ți ştergi de pe frunte sudoarea corecturii, varsă puțin și pentru bugetarii pentru care începe lungul dans al burții cu foamea. Aia totală, soldată cu extincție-n masă. Fiindcă cel puțin jumătate din ei sunt din acest moment terminați. Începând de ieri, amărăștenii din birouri au început să se înghesuie pentru a-și ridica bucuria promisă în toate campaniile electorale: salariul. Arătați cu degetul și considerați un apendice inutil al societății de consum, ei trebuie să dispară prin inaniție pentru a fi în ton cu cerințele unui guvern ce pare școlit la Auschwitz. Guvernul boc ni-i prezintă ca pe niște reminiscențe de tristă amintire a guvernării liberale, adevărate căpușe bugetivore, uitând că noianul de firme și firmulițe care se îndoapă din bani publici aparțin apropiaților puterii ce-o reprezintă de la înălțimea genunchiului broaștei. De altfel ei sunt singurii care-l sperie. Un funcționar ce muncește pe 500 lei este nu-i poate da o labă peste capul de dobitoc, în schimb un domn ce-a pompat la greu în campania electorală i-l poate tăia și pune pe-un stâlp din fața guvernului, drept pildă slugoilor ce-i vor lua locul.
De-o mică satisfacție vor avea parte și bugetarii transformați în boschetari ai hâr­țogăriei unui stat birocrat până-n măduva oaselor. În toamnă vor avea parte de-o remaniere guvernamentală menită să-i facă să uite de foame până la instalarea unui alt guvern care aidoma unui prezervativ reeșapat la nesfârșit va încerca să ofere protecție clientelei politice. Această hidră prigonită de formă în pompoase comunicate anticorupție, dar în favoarea căreia aplică Soluția Finală celor mai săraci dintre săraci, demonstrând la nesfârșit cel mai trist adevăr învățat din decembrie 89 încoace: Drumul spre iad este pavat cu intenţii bune iar cel spre foame cu minciuni electorale.

În România, să ai abonament la o firmă de telefonie mobilă este echivalentul unei rate la bancă.

În clipa-n care ai semnat, ai pus-o. Aidoma strigoilor ce-au jefuit ţara prin rate variabile, ope­ratorii de telefonie mobilă îţi umflă plata când li se năzare că te-au taxat prea puţin. De asemenea, se bagă-n viaţa ta şi te disperă cu fel de fel de sondaje şi alte matrapazlâcuri făcute să afle totul despre tine. Până recent, dacă doreai să renunţi la abonament, ţi se invocau fel de fel de chichiţe şi dedesubturi de care habar n-ai avut când ai încheiat contractul în rânjetele la normă ale celor din reprezentanţă. Nişte victime, la rândul lor, obli­gate sub ameninţarea spectrului şomajului să realizeze la nesfârşit targeturi imposibile pentru o ţară săracă, de cartelari. Dar cu telefoane scumpe!
După ce şi-au bătut joc după cum au vrut de utilizatorii serviciilor de doi lei, operatorii de telefonie mobilă au primit o lege prin care nu mai pot face tot ce vor cu amărăştenii ce-au semnat pe ani de zile contracte, orbiţi de mirajul unui telefon mai răsărit. Ca orice lege necesară, aceasta a fost dată când cuţitul trecuse deja de os, iar membrul a căzut amputat de pe masa de operaţie, deci Protecţia Consumatorului ar face bine să tacă şi să nu-şi mai aloce victorii pierdute din start. Dacă acum câteva luni au tras una peste botul lacom al băncilor, au făcut-o doar pentru ca acestea să aibă răgaz pentru a-şi îndesa în sarsanale banii jefuiţi de pe-o naţie de consumatori fruntaşi, până la găsirea unor alte metode prin care să ne jefuiască în continuare. Aşa va fi şi cu rechinii telecomunicaţiilor ce deocamdată se confruntă cu o avalanşă de cereri ale clienţilor ce vor să renunţe la serviciile taxate la suprapreţ. Iar asta arată nemulţumirea populaţiei şi amploarea buboiului numit contract de telefonie mobilă. Şi până acum încercau bieţii oameni să se scape de pacoste, dar măgarii îi suceau şi învârteau pe toate părţile, iar în final se pomeneau cu abonamentul prelungit şi-o brumă de minute aruncate drept praf în ochi. De data asta e altceva. Îi dai în judecată, şi gata.
Să nu le plângeţi de milă. Până-n iarnă, când ne vor momi cu telefoane sclipicioase precum vânătorii de sclavi pe negrii despuiaţi din Africa, vor găsi iar un clenci prin care să ne facă să ne dăm cu capul de pereţi pentru că ne-am băgat cu contract la ei. Şi să ne plătim abonamentul precum o taxă de fraier căci ne-a făcut cu ochiul vreo scârbă de telefon, adăugând astfel încă o rată la sărăcia noastră.