Filed Under:
Aiurea by Bebitzu
Dec.04, 2009
În lipsă de altceva, ieri noapte am vizionat mult lăudata tragicomedie hollywoodiană 2012.
Filmul, terifiant ca beţiile ce se trăgeau altădată pe data de 21 a doişpea cu ocazia aniversării lui Stalin ori a distinsei mele colege, Moni, este prevestitor mai degrabă pentru taifunul electoral autohton din 2012 decât pentru sfârşitul lumii. Cinste scenariştilor dacă acum au nimerit data, dar m- am săturat de ei. La Armagheddon am aţipit de două ori, finalul ,, Ziua Independenţei’’ l- am văzut un mai târziu căci n- am avut nervi să- l vizionez pân’ la capăt. A mai fost ,, Deep Impact’’ , ăla a avut o fază beton când vine tsunami- ul peste răposatele Turnuri Gemene, apoi mai ştie năpustu’ ce filme cu scenarii apocaliptice ne- au mai servit americanii. Ăăh, şi ceva cu Schwarzenegger, chiar ,,Apocalipsa’’ se numea, îmi amintesc cum l- am văzut la cinema ,, Mureşul’’ îndurând friguroiul ultimului decembrie al mileniului trecut având trei fulare pe căpăţâna ce mi-o răsesem de nervi la vederea capodoperei ieşite din foarfeca bărbierului. Mai ţineţi minte frizeria aia elegantă de pe Corso?!
În fine, pelicula ce-a spart box office- urile musteşte de şabloane penale aidoma pământului cotropit de apele potopului modern care ne va lovi peste trei ani. După cum ne-am obişnuit de vreo zece filme apocaliptice încoace, prezidentul SUA e un nigăr cu pretenţii de bătrânul tribului. Spre deosebire de Obama, tataia e negru tuci şi predă bocancii într- un mod ce ridică semne de întrebare. Mai precis, în timp ce se afla în mijlocul alegătorilor, îi cade- n cap ditamai vaporul. Oare să-i fi influenţat pe scenarişti gândurile de bine adresate de oponenţi lui Băse Marineru’?!
Cea mai veridică fază din film este cea în care premierul italian preferă să participe la o slujbă religioasă decât să se salveze alături de celebru-i harem în navele construite-n Tibet. Doamnelor şi domnilor, să ştiţi de la mine: filmul are dreptate! când Berlusconi va renunţa la curve, va veni sfârşitul lumii!
Pân’ să vină, m-am pus la somn şi n-am mai asistat la finalul în care sunt sigur că nava a scăpat de stânci. Faceţi dracului un film în care Apocalipsa vine definitiv, nu mai umblaţi cu cioara vopsită şi jumătăţi de măsură. Că mă plictisesc în aşa măsură filmele voastre de ajung să vizionez OTV sau Doamne fereşte campania electorală. Sau faceţi-le cum aveţi chef, mi se rupe. Prefer să citesc o carte.
Filed Under:
Aiurea by Bebitzu
Noi.27, 2009
Regret că beteşugurile vârstei au împiedicat doi mari români să candideze la prezidenţiale.
Este vorba de Ion Brătianu, poreclit Cartof, şi de fostul medic curant al lui Burebista, domnul Constantin Mudava. Pe ultimul din cei enumeraţi am avut onoarea să îl votez în 96’, cucerit de excepţionalele sale planuri de viitor ce prevedeau printre altele inversarea cursului de schimb leu – dolar şi înlocuirea trenurilor cu metrouri gratuite. Vă daţi seama câţi beţivi n- ar mai fi decedat în mod tragic pe linii?! Patriot prin vocaţie şi bioenergetician de succes, Mudava a fost de departe cel mai adevărat candidat din toate timpurile pe care l-a avut România, şi este trist c-a ajuns să fie trecut atât de uşor în uitare. A fost singurul la care am fost vreodată când a venit la Arad şi regret că mi-am tocat banii în localul ,,Bucegi’’ aşa că n- am mai avut din ce să- mi cumpăr una din cărţile pe care le servea cu autograf alegătorilor. Cred c-a fost unicul ce n- a oferit ceva gratis în campania electorală. Şi nici promisiuni deşarte! Doar era pe mână cu Deceneu şi Burebista, îi luau ăia glanda dacă ar fi vorbit aiurea! De douăzeci de ani platformele program ale celor ce râvnesc fotoliul de preşedinte sunt bolnave de platfus. Atât că între eternele vânători de corupţi şi eradicarea nevoilor sărăciei, şi-a făcut apariţia şi criza, aidoma unui beţiv ţinut după umeri de alţi doi fârtaţi într-ale paharului. Din păcate un pahar al durerii pe care îl bem peste cap de când ne ştim. Tabloul unei Românii triste care nu se va mai schimba niciodată în bine. În rest, nimic nou. Doar eterna rotaţie a cadrelor, însă cu o soartă diferită de cea din vremea tătucului Stalin care le împuşca după o anumită perioadă. La noi sunt puse la putere via mass media, prin implacabila voinţă a boborului. Mereu am trăit acelaşi sistem de rotaţie a sferelor puterii, atât că văicărelile de campanie sunt tot mai elevate, perverse şi frumos ambalate. Apoi începe ca de obicei jalea: visteria- i goală, am face da nu avem cu ce, vreo doi trei bogătani se plimbă sub reflectoare pe la Cremenal şi totul se stinge într- un calm ce prevesteşte tămbălăul furtunii politice următoare. Şi gata. Pe rând trec toţi la călărit o Românie care le îngăduie placidă orice, de parcă-s nişte soldaţi ce-au pus 10 lei de bonetă ca să-şi ia o curvă pentru toată compania.
Mii dor de candidaţi gen domnul Mudava, Brătianu-Cartof, şi de ce nu, Pavel Coruţ, interfaţa României cu extratereştrii. Măcar aveau farmec, lucru nevăzut în această campanie, cu excepţia eternului Tribun. Sunt convins că dacă oricare din ei ar fi ajuns la putere, ne- ar fii fost cu mult mai bine. Măcar am fi râs, chestie care nu ţine de foame, dar o face mai suportabilă.
Filed Under:
Aiurea by Bebitzu
Noi.25, 2009
De alegeri, un cetăţean responsabil nu poate fi altfel decât turmentat.
Barem în acest mod îţi iei de pe suflet o parte din vina ce-o vei simţi până la următoarele scrutinuri când vei deschide tembelizorul şi-o să admiri aroganţa îmbui- bată a nenorociţilor pe care i- ai votat. ,,Am fost beat, dom’le, am fost băut şi am votat. Mai multe nu poţi să-ţi zic, nu-mi mai amintesc mare lucru’’; s-ar putea scuza trei sferturi din ţara asta, dacă peste generaţii nepoţii îi vor privi cu subînţeles şi întreba revoltaţi cum de a existat o asemenea clasă politică.
În duminica electorală am pornit la drum plin de speranţă. Pe undeva o fi şi pentru mine vreo mită electorală. Intru în primul bar, nimic. Lumea îşi bea liniştită coniacul pus în ceaşcă de cafea. Trag cu urechea. Nici vorbă de vreo cuvântare cu iz politic. În schimb, se fac ultimele combinaţii pentru loto porno 6/49. Lumea e convinsă că reportul se va da de alegeri. Le urez succes onoraţilor participanţi ce- n goana după îmbogăţiri deşarte au uitat că pe lumea asta mai există şi turul doi, şi-o tirez mai departe. Următorul birt. Rog barmana să schimbe de pe Etno pe ştiri. Vreau să capăt şi eu mită electorală, ce mama dracului! Poate se dă la tv vreo indicaţie. Nimic. Plec înjurând. Îmi recuperez Furia Albă din faţa secţiei de votare şi-o tai p-un drumeag desfundat. Numa bine dau de unul din poliţaii implicaţi în paza scrutinului.
- Ce face dom Bebiţu?! mă întreabă vajnicul apărător al legii. Îmi iau inima-n dinţi şi-i spun ce mă doare.
– Dom’ şef, nu dă nimeni nimic?! O ţuică, un rom, ceva?! Că m- ar durea sufletul să-mi exercit dreptul la vot gratis! Barem cu atâta să mă aleg şi eu. Răspunsul e negativ, în schimb urmează o propunere ce cu greu poate fii refuzată: hai să bem ceva. Ok. Debarcăm acasă la Florin şi trecem pe vinars. Un mix de fructe, dublu distilat, ca să vorbim în termeni moderni. Prune n-au prea fost aşa c-a pus la fermentat tot ce a avut prin grădină. Pufoaica a păstrat-o pentru anul viitor, când durerea financiară va atinge apogeul iar vaca îşi va mânca viţelul de foame. Din combinaţia acestui an a ieşit ceva pe la 46 de grade. Atât are şi Tribunul în sondaje, ne asigură gazda. 46 %, iar tendinţa e crescătoare! Păcat că nemernicii îi vor tăia o cifră din rezultat. Să bem pentru lupta anticorupţie, trăiască România! Şi dă-i şi luptă… ca la Rovine!
Spre seară plecăm spre birt. Luăm şi-o jumate, să avem de drum. Cap compas – Neagra. Şi cam atât. Eclipsă totală. S-a repetat scenariul de la alegerile de anu trecut şi n-am mai apucat 9 seara să- l văd pe Tribun cum se jeluie de necaz că i-au fost furate alegerile. Iar contul din bar e dovadă că nici acolo nu am avut noroc să capăt vreo mită electorală. Tuvă’ muma-n cur, politicieni zgârciţi! Puşcăria vă mănâncă!!!
Filed Under:
Aiurea by Bebitzu
Noi.20, 2009
Lumea vorbeşte de ei de parcă ar fi nişte măgari care au câştigat la loto unde potul cel mare a fost cel de slujbaşi ai unui stat impertinent şi corupt din temelii.
O verigă din lanţul trofic al incompetenţei ajunsă la rang de politică de stat, eterna politică ce conduce România.
Sunt consideraţi miliardari, proşti, corupţi, mizerabili, torţionari, analfabeţi, ceauşişti, aroganţi, tâmpiţi, beţivi, curvari, homosexuali etc, etc. Nu cred că există vreo categorie socială mai detestată dar în acelaşi timp mai invidiată decât cea de poliţist. Mai ales poliţist la ţară, unde cică banu zboară iar câinii umblă cu colaci de aur în coadă. Unde se trăieşte atât de bine încât faci eforturi să nu mori în orgasmul de a fi considerat un zeu local căruia îi aduc cu toţii ofrande şi cele mai alese laude. Într-o ţară în care se trăieşte sub nivelul de sărăcie, fericirea poartă chipul salariului mediu pe economie şi al porcului de acasă. Cunosc multe persoane care au lucrat sau încă lucrează în poliţie, şi pot spune că nu le merge nici pe departe atât de bine pe cât îi bănuie invidioşii. Din contră. Sunt doar nişte angajaţi ce poartă pe umeri povara abuzurilor unora din miliţienii de altădată, dar este nedrept să te legi de o întreagă instituţie din pricina unor torţionari sceleraţi atinşi de sindromul Micului Dumnezeu.
Nu cred că vreunul din cei care zugrăvesc poliţia în culorile de mai sus s-au întrebat vreodată de ce ies poliţiştii pe bandă rulantă la pensie. Sau dacă s- au întrebat, au găsit explicaţii în cele mai halucinante afaceri ori învârteli posibile. Şi aici le dau întrucumva dreptate. Sunt destule gunoaie ce au murdărit uniforma statului iar acum se lăfăie în afaceri din cele mai necurate. Dar cam atât.
La ora actuală, este inutil să mai reclami vreun furt poliţiei. Nu ai mai avea la cine. În majoritatea posturilor de poliţie rurale au mai rămas din cinci sau şase maxim doi poliţişti, iar aceia nu se văd odată pensionaţi sau izbăviţi de corvoadă printr-o mutare la oraş. Restul s-au pensionat, sătui de volumul de muncă imens, lipsa de comunicare cu administraţiile locale, dispreţul şefilor cei mari de la oraş şi slaba coordonare cu celelalte servicii cu care ar fi trebuit în mod normal să conlucreze. Sătui de legi care îi leagă de mâini şi de picioare şi dau prioritate celor cu bani şi propte politice.
Sătui de un program de muncă plătit între orele 08 – 16, iar apoi neplătit până a doua zi la opt dimineaţa, sătui de posturi în care nu există nici măcar grupuri sanitare iar consumabilele şi le achiziţionau din banii proprii. În care zugrăveala sau micile reparaţii se fac din bani traşi din salariul lunar iar şefii dau dispoziţii absurde cum ar fi construirea de rampe pentru handicapaţi pe banii subalternilor. Sunt curios ce va fi în cele patru zile de concediu fără plată în localităţile unde a mai rămas doar un singur poliţist. Iată cum peste ani, s-a împlinit visul generaţiei hippie, atât de prigonită, bătută şi tunsă chilug de miliţienii de altădată. Poliţia s-a transformat în Poliţia Păcii şi veghează liniştea cetăţeanului din posturi în care numai pulanele n-au expirat, cârpindu-şi cuminţi uniformele din dotare. Lex Et Honor!!!
Filed Under:
Aiurea by Bebitzu
Noi.17, 2009
La noi, vorbăria inutilă are în aceste zile de muci două direcţii distincte: una politică şi cealaltă porcină.
Cum ambii termeni se împletesc de minune, porcinul şi politicul fiind sinonime de când e lumea lume, iată că acum în prag de iarnă, pe meleagurile unde altă dată se fugărea mioriţa, s-a realizat deplina armonie.
Despre fiorul grijilor cotidiene pe care-l resimţim la fiecare pas aidoma senzaţiei trăite atunci când te aşezi pe capacul rece al unui WC infect, nu mai vorbeşte nimeni. A ajuns să facă parte din noi aşa că- l privim cu nepăsare, de parcă nici nu ar mai exista. Este ca durerea surdă a unei măsele care se încăpăţânează să te lase-n pace şi atunci îi dai matrafox la greu în ziua de salaru, pentru a te minţi măcar o noapte că trăieşti bine. Apoi te trezeşti înapoi în lătura politicii şi- a sărăciei porcine.
Cică o să murim toţi de gripă porcină, aşa cum în trecut am crăpat de aviară, boala vacii nebune ori zahărul infestat. Dacă tot e să mor, mai bine mă împuşc cu mâna mea decât să crăp de-o boală numită ,,gripă porcină‘’ . Achtung achtung băşinoşi ordinari, daţi un nume demn bolii cu care ne tot ameninţaţi, doar n- am ajuns să crăp de ceva cu un asemenea nume. Ia gândiţi- vă, cum s- ar simţi un musulman practicant aflat pe patul de moarte, cuprins de dârdâiala finală a gripei porcine?! Dar un vegetarian convins?! Sau un evreu ultraortodox?! Mă întreb dacă toată isteria asta porcină va da un licăr de speranţă râmătorilor ce-şi aşteaptă cuminţi execuţia în cocinile pe care românul nepăsător la valorile europene, nu le-a dotat cu încălzire- n gresie şi aer condiţionat. Până acum a făcut nişte elevi fericiţi că s-au scăpat de şcoală şi o mulţime de bancuri pe seama isteriei cauzate de ,,noua gripă‘’. Aştept cu nerăbdare gripa ovină, să mergem pe stradă încolonaţi ca o turmă de oi şi să facem behehe în loc de clasicul hapciu. Şi nu în ultimul rând, gripa divină. Aia care să afecteze doar clasa politică şi s- o facă să dispară precum dinozaurii. Da pân’ atunci mai e, aşa că trebuie să ne mulţumim cu ce ni se oferă gratis de la stat. Grohoieli de campanie şi gripă porcină. Aşa că fraţi români, nu vă speriaţi, vom trece şi peste gripoiul cel porcesc! Cu ţuică fiartă şi supradoze de aspirina săracului, astfel încât la anul vom rămâne uimiţi de sporul demografic al mult încercatei noastre naţiuni. Presimt că va ieşi o nouă generaţie de aur!
Filed Under:
Aiurea by Bebitzu
Noi.14, 2009
Am avut o săptămână grea. Prietenii, dar mai ales duşmanii, ştiu de ce. A fost şi ziua ei, dar am trecut peste ea cocoţat pe nişte sticle de vin alb demisec şi discuţii interminabile ce au degenerat spre final în cele descrise-n manualele de medicină legală drept beţie totală.
Am şi avut cu cine.. nu le mai zic numele, oameni importanţi! Cu Furia Albă pe butuci şi vremea mizerabilă de afară nici nu puteam face ceva mai inteligent decât să-mi reiau bântuiala prin cârciumi. Şi le-am luat la rând, eu când mă pun, o comit! Dar astea sunt lucruri mult prea puţin importante. Suntem oameni şi ca oricare suntem supuşi greşelii. De asta este creştineşte să iertăm…
S-a mai dus un nemuritor. Maestrul Gheorghe Dinică s-a prăpădit cu zile, într-un spital din Capitală. În acelaşi timp Oana Zăvoranu s-a hotărât să se cloneze. Sunt convins că nu ştie cu ce se mănâncă asta, dar în fine, îi urez să-i iasă pocinogul. M-a deranjat că au pus asta în ziar alături de ştirea cu trecerea în nefiinţă a maestrului Dinică. Nu merita ca pe pagina unde era pomenit tristul eveniment să fie pusă de umplutură ultimele elucubraţii ale piţipoancei neveste de manelist latino cu 8 clase. Dar aşa-i la noi. Viaţa se bea, iar moartea se uită, sau invers. Acum sunt mândru că-n anii studenţiei mi-am tăiat din doza zilnică şi nocturnă de bere şi m-am dus să-l admir pe scena Teatrului într-un rol demenţial. Până atunci nu-l mai văzusem în acţiune ,,live’’, dar urmărisem producţiile cinematografice în care a jucat ori de câte ori am avut ocazia. Ecranizarea romanului ,,Enigma Otiliei cred că am văzut-o de vreo 20 de ori. La fel şi ,,Cuibul de viespi’’ şi câte şi mai câte.
Maestrul n-a murit, nici nu are cum să moară. Astfel de oameni nu ne părăsesc niciodată. Pe când chiar şi clonată, paparuda de la OTV nu va însemna niciodată ceva mai mult decât o ţoapă cu aere de mahala conectată la internet.
Este dureros ce i se petrece Maestrului Dinică după obştescul sfârşit. Este dureros că se dezgroapă morţii, se scot scheletele din dulap, ori de câte ori ne părăseşte un mare om. A ajuns să fie folosit şi drept armă în campania electorală. Cică ar fi fost pornit de sentimente de ură împotriva celui mai contestat candidat din toate timpurile. Că a făcut dezalcoolizare şi era un om imposibil. Prostii. Prostii debitate de-o adunătură de parveniţi care se plictisesc în redacţiile tabloidelor sclipitoare.
Rămas bun, Maestre, şi îţi mulţumesc pe această cale pentru tot ce ai făcut pentru noi, în zbuciumata ta viaţă. Pentru rolul din Filantropica, film pe care ori de câte ori îl văd îmi aduce aminte de-un fost amic, ajuns persoană importantă, dar pe care nici nu mă obosesc să-l mai sun când ştiu că nu-mi va răspunde niciodată. C-aşai la noi când te ajungi p-o funcţie mai de Doamne Ajută. Devii amnezic precum un pătimaş ce nu mai ştie în ce birt şi-a luat omorul, ori pentru ce a ajuns la puşcărie aşa cum pătimea un amic, greu încercat în aceste zile, căruia îi urez să aibă puterea de-a trece cu fruntea sus peste încercarea la care îl supune viaţa. De evadat nu-l pot ajuta, dar o vizită tot i-oi face. Capu’ sus, Cristi!
Filed Under:
Aiurea by Bebitzu
Noi.08, 2009
Îi vedem zilnic şi ne-am obişnuit să-i evităm din instinct, de parcă ar fi un stâlp sau o gură de canal.
Uneori, atunci când îi zărim ne facem şi o cruce, şi ne întrebăm speriaţi ce-ar fi dacă ne va lovi o nenorocire şi le vom împărtăşi soarta. Dacă am ajunge şomeri şi nu vom mai avea posibilitatea de a ne plăti nemiloasele rate. Iar apoi, să ajungem şi noi ca ei, pe drumuri… Apoi ne aruncăm în rutina corvoadei zilnice a mizeriei vieţii şi-i uităm.
Pentru statul român oamenii străzii există numai pe hârtie sau în memoria computerelor. În evidenţa instituţiilor de medicină legală, sau a cimitirelor pentru oamenii nimănui. În rest ei nu înseamnă nimic. Nimeni nu face nimic să- i ajute, centrele de noapte fiind doar picături într- un ocean de disperare şi amărăciune. Când eşti un om al străzii, cel mai devastator este frigul. Frigul iernii şi cel din sufletele semenilor pentru care exişti doar atunci când te ocolesc pe stradă ori zăresc cu coada ochiului un titlu de ziar: boschetar găsit îngheţat. Când fac bancuri pe seama sărăciei şi durerii tale. Ori îţi reproşează că puţi căci pentru tine o baie înseamnă pneumonie iar apoi moarte.
Nu ştiu câţi candidează anul acesta la preşedenţie. Poate or fi 11, poate 13 agitaţi care în aceste zile promit marea cu sarea. Doar pentru ei nu promite nimeni nimic. Eventual cei din staff- urile de campanie le mai aruncă câte- o brichetă ca să-şi încălzească mâinile îngheţate. Cum majoritatea nu au acte, nici nu pot vota, aşa că nu reprezintă nici un interes pentru agitaţii care mă fac să închid televizorul când aud hămăituri de campanie.
În plin secol XXI, lângă noi trăiesc oamenii care tremură îngheţaţi de frig şi rebegiţi de foame. Trăiesc e prea mult spus. Supravieţuiesc într-o lume din ce în ce mai nebună şi mai insensibilă la durerea celui din jur. Sunt oameni care au avut cândva o familie sau nefericiţi care nu şi-au cunoscut niciodată părinţi iar la implinirea vârstei de 18 ani statul iubitor i- a scos la dârdâială-n stradă, obligându-i să recurgă la lucruri greu de imaginat pentru câteva ore de stat la căldură. Dar nouă nu ne pasă. Trăim din internet şi tembelizor, şi nu ne pasă de soarta copiilor care se vând flămânzi unor monştrii, pentru o noapte de stat la căldură. Nici de bătrâni care au picat în plasa gunoaielor care te lasă fără casă profitând de subtrefugiile oferite de nişte legi nenonorocite date de hoţi pentru hoţi, şi atâţia alţii… Este zguduitor să vedem atât de multe, mult prea multe destine care se târăsc frânte pe stradă. Şi la fel de cumplit este faptul că putem fi atât de indiferenţi la durerea care răbufneşte la tot pasul.
Având în vedere situaţia economică actuală, în care cuvântul magic este prăbuşirea tuturor valorilor în care am avut o susţinere cândva, la rapacitatea băncilor şi a portăreilor nemernici, oricare dintre noi ar putea ajunge în situaţia sărmanilor ce dârdâie în aceste clipe pe stradă. Să nu uităm asta, şi să încercăm să fim oameni atunci când ne ciocnim pe stradă de aceşti nefericiţi ai sorţii. Chiar dacă nu ne vine să credem, un gest de omenie costă atât de puţin…
Filed Under:
Aiurea by Bebitzu
Noi.06, 2009
Da ştie dracu ce i-o apucat pe resposabilii U. E. să ne mai dea şi alt-ceva în afară de iniţialele Uniunii Europene cu un M în faţă.
Poate s-or fi gândit că-n prag de iarnă sclavii trebuie să primească şi ceva de-ale gurii. Cum politica pe burta goală sună a răzmeriţă, pomana europeană a picat la ţanc într-o ţară aflată-n plin rut electoral. Poate că făina care a început să se distribuie nu va ajunge pe mai mult de-o măsea din botul nevoiaşilor, dar oricum este mai mult decât nimicul care le-a fost oferit până-n prezent.
Fiecare priveşte din prisma intereselor sale milostenia europeană. La început unii chiar s-au codit să vină să şi-o ridice. Cert este că babele au fost primele care au dat buzna-n primării să-şi ia făina ce-n cazul lor este la fel de preţioasă precum drogurile din dosarul Cocaină pentru VIP-uri. Episodul I. Făina pentru colaci. Lipa-lipa pe coridoarele instituţiei şi aceleaşi vorbe: Să dea Dumnezeu sănătate cui ne-o trimite, în sfârşit nutrim speranţa că vom avea parte de cele trebuincioase înmormântării. Aşa să fie! Sănătate maică şi noroc, ne-om vedea în decembrie când soseşte zahărul pentru colivă şi la anu’, când vă aşteptăm să veniţi cu o căruţă să vă ridicaţi sicriul ecologic Made in U. E.
Cei mai şifonaţi din toată tărăşenia făinii europene sunt angajaţii primăriilor din localităţile ce mustesc a ţigani repatriaţi forţaţi de autorităţile statelor care i-au prins la ciordit. ,,Atenţie la portofele, grijă la celulare, vezi că Sandokan a venit a treia oară, iar Pian a strâns-o de gât pe Clona fix în curtea instituţiei! Doamne, Ben Laden e aici?! Când a ieşit din puşcărie?! Ţara asta se năruie, emigrez în Australia”. Iată o parte din grijile slujbaşilor ce veghează hârjoneala după făina europeană a protagoniştilor episodului II a acestei poveşti. Ţiganii. Şi nu în ultimul rând, mirosul. Putoarea. O putoare pe care odorizantele din maşinile cu numere de Franţa ce aşteaptă cuminţi în faţa primăriilor să fie burduşite cu darurile U. E. n-o pot înlătura. Şi nici sclipiciul boarfelor Dolce&Gabbana contrafăcute.
Despre micile trocuri în care sunt implicate pungile pe care scrie ,,ajutoare alimentare comunitare 2009“ , se va vorbi în scheciurile de revelion. Deci ca un preambul voi scrie asta în episodul III din epopeea ha-lelii europene. Sticla de spirt. O ţine făina de foame, dar nu ţine de cald, şi să nu uităm că e iarnă! În plus, nu se poate mânca fără să fie gătită, şi ce pătimaş are timp şi puteri să-şi facă pancove?! Mai bine o strânge pe Mona în braţe. Aşa că negocierile cu vânzătoarele de la ABC sunt în toi. Ba şase. Ba patru pungi- următatea. Minunat. E bine că-n România lumea se ciondăneşte şi din motive mai raţionale decât formarea unui guvern.
Până una alta, ajutoarele iau drumul birtului sau casei de amărăștean în funcţie de tupeul primarului. Dacă-l ţine, o dă-n pungi de culoarea partidului ce-l susţine, dacă nu, nu. O ia pentru acasă, iar din ce rămâne, dă la săraci, indiferent de culoarea politică. Doar un om integru nu riscă să fie acuzat de mită electorală!!!
Filed Under:
Aiurea by Bebitzu
Noi.01, 2009
Vrabia mălai visează, iar românul bani.
Cum nu toţi avem sânge să spargem bănci ori să demarăm jocuri piramidale de îmbogăţire, am ales să ne împrumutăm de la bănci.
Faptul că suntem o ţară vândută instituţiilor bancare nu este nici o noutate. Mai facem haz de necaz despre cei sunaţi pentru o restanţă de un leu ori câţiva eurocenţi apoi ne întrebăm ce-om face atunci când va veni rândul nostru să nu mai putem plăti rata. De la începutul acestui an s-au deschis împotriva rău-plat-nicilor un număr fără precedent de acţiuni în instanţă. Dacă în momentul contractării datoriei şomajul reprezenta un coşmar îndepărtat, azi, la data scadenţei acesta reprezintă alături de sărăcie singura certitudine a momentului. La fel ca moartea. Ştii că va venii, doar data nu e sigură. Şi odată cu el, toate nenorocirile din lume. Să fii şomer într-o Românie răvăşită de criză este cu siguranţă plictisitor. Singurul lux permis este plimbatul pe străzi, cu mâinile vârâte-n adâncul buzunarelor goale, ca să uiţi de frig. Cum holbatul în vitrinele magazinelor ce au dat faliment este gratis, cu siguranţă vei fi năpădit de amintirile unor vremuri ce nu se vor mai intoarce niciodată, iar dacă lumea te va întreba la ce te uiţi, le vrei răspunde cu noduri în gât: Cândva, în acest magazin, servea o blon- dă…
Nefericiţii datornici nu reprezintă singurele destine pe care monstruosul sistem bancar şi-a pus gheara. Angajaţii băncilor sunt la fel de prinşi şi înglodaţi în această morişcă infernală de făcut bani din prostia şi lăcomia oamenilor. Pentru că orice ar fi, băncile nu rămân niciodată în pierdere. Mulţi invidiază tinereii traşi la ţol de cioclu ce populează ghişeele unde lăsăm lună după lună obolul prostiei noastre.
Să nu credeţi că lor le merge mai bine. Au pe cap griji la fel de mari precum datornicii. Şefi indolenţi, targeturi imposibil de atins, iar salariile sunt cu mult mai mici decât se crede. Domnilor şi doamnelor, acesta este adevărul. Şi în bănci bate vântul. E drept, ele fac bani din orice poziţie printre care putem enumera înşelarea clienţilor, introducerea pe grumaz a fel de fel de servicii cum ar fi cele de data banking, comisioane aberante, terorizarea datornicilor, prin… tot ce vreţi şi ce nu vreţi. Dar bunăstarea ce ar trebui să rezulte din purcoaiele de bani colectate cu japca nu se răsfrânge asupra angajaţilor. Din contră, aceştia luptă din răsputeri pe bani puţini pentru îndeplinirea targeturilor stabilite de puzderia de şefi şi şefuleţi. Iar mălaiul cel visat de românaşi se scurge lin, peste hotare.
Aici nu vor investi niciodată în nimic. Eventual vor ridica puşcării în care să-şi bage datornicii… şi cam atât. Din păcate nu le putem da foc şi nici pune în afara legii, aşa că ce-ar fi de făcut întru stârpirea acestui fenomen care ne face să simţim cu adevărat crunta strânsoare a crizei?!
Cum nici un catindat n-a propus o soluţie viabilă pentru ieşirea din acest coşmar, nu ne rămâne decât să repetăm ,,bancă, bancă, poamă acră’’, şi să scuipăm în sân atunci când trecem prin dreptul lor.
Filed Under:
Aiurea by Bebitzu
Oct.30, 2009
În timpurile de demult, când bărbaţii neamului înfruntau moartea- n faţă pe câmpurile de luptă, bătrânii satului asigurau sporul natural al mult încercatei naţiuni.
Oameni dârji, reparau pe frontul de acasă ce distrugeau gloanţele duşmanului, reuşind mereu să dea ţării urmaşi suficienţi pentru a înlocui pierderile de pe front. Credeţi sau nu, la noi sunt nenumărate comunităţi ridicate în jurul unui singur om, de obicei un bătrân ce-a supravieţuit ororilor războiului precum Noe de potop. Acest fenomen remarcat în special pe văile izolate, unde-n vremurile de bejenie şi restrişte bărbaţii erau duşi pentru totdeauna cu arcanul la oaste, a menţinut vie identitatea acestui popor!
„Cinste acestui om’’! Aşa aş fi spus despre fapta ero (t) ică a unui pensionar din Nădlac, dacă la mijloc nu ar fii fost implicat un copil de 11 ani. Din păcate, tataia aflat la pensie n-a demonstrat că românul este la orice vârstă precum codrii verzi de brad, ci din contră, o realitate crudă. Pedofilia dusă la extrem, sub ochii îngăduitori ai semenilor. La ţară, din perspectiva făptuitorilor, pedofilia este privită precum un sac de cartofi iar din cea a victimelor, a unei cutii cu ciocolată. Nu cred că există vreun sat ori comună din ţara asta unde sărăcia cumplită să nu fi împins copii din familii necăjite în braţele unor satiri bătrâni. Pentru minţile înguste ce n-au ieşit cu anii din mediul obtuz şi închistat al vetrei strămoşeşti, este ceva normal ca moş Puleaşcă, stâlp al Bisericii şi om de vază-n sat să aibă pe lângă casă o minoră ce-i sare-n întâmpinarea poftelor libidinoase în schimbul unei ciocolate. Iar dacă respectiva rămâne gravidă, în creierii ce merg la braţ cu Alzheimer a babelor satului tot ea este vinovata, nicidecum marele om. Ca la noi la nimenea. În loc să fie deferit Justiţiei, aşa cum ar merita, măcelarii de suflete inocente sunt priviţi cu zâmbete pline de subînţelesuri pline de elogii.
– Al dracu moş, bravo lui, ţine trei drăguţe pe lângă băbică!; se întrec în elogii cunoscuţii. Cât despre fetiţa care se murdăreşte în schimbul unei brume din pensie, caracterizarea este singulară şi fermă: curvă. Aşa cum i-a fost toată spiţa, din singurul motiv că s-au născuţi săraci. În faţa unor astfel de fapte, protecţia copilului se sesizează numai atunci când este prea târziu, şi de obicei muşamalizează dosarul pentru a nu se afla mai departe o stare de fapt cunoscută de toată lumea. Doar nu este frumos ca tocmai o fiică a satului, ce vegetează de-un secol pe un post călduţ la Primărie, să-şi înfunde unchiul de-a suta spiţă. Că aşa-i la noi.
